Zeci de  economişti  contemporani  şi-au  pus  imaginaţia  la  lucru pentru identificarea surselor esenţiale ale dezvoltării: Bauer, Clark, Hirschman,  Lewis,  Myrdal, Prebish, Singer s.a. Dificultăţile economice cu care se confruntă, în prezent, mare parte din populaţia globului, demonstrează fie că „reţeta dezvoltării” nu a fost găsită, fie că – dacă aceasta există – ea nu a reuşit, deocamdată, să câştige încrederea şi interesul decidenţilor politici spre a fi consecvent implementată. De exemplu, presupusa „reţetă a dezvoltării” recomandată asiduu de organismele internaţionale – stabilizare macro, management statal al echilibrelor financiare şi intensificarea asistenţei financiare externe pentru ţările sărace – a generat implicaţii adverse în multe ţări care au experimentat un astfel de program.

În viziunea tradiţională asupra dezvoltării economice, s-a presupus că Lumea a Treia este săracă datorită lipsei capitalului. Astfel, soluţia ar consta în transferul de bani de la cei dezvoltaţi la cei subdezvoltaţi.  După 1950, numai Banca Mondială a acordat ţărilor în curs de dezvoltare o asistenţă financiară de peste 300 mld. dolari. Însă, cei peste 40 de ani de transferuri internaţionale către Lumea a Treia nu au adus beneficiile scontate. Ajutoarele externe de miliarde de dolari, oferite cu generozitate ţărilor africane de organismele financiare internaţionale, au avut eficacitate modestă sau au înregistrat eşecuri usturătoare în planul reducerii sărăciei (India, unele ţări din America Latină şi Africa). Există, în prezent, numeroase lucrări care demonstrează că asistenţa financiară externă nu creează şi nici nu se corelează, în sine, cu factorii esenţiali ai prosperităţii (A se consulta în acest sens Deepak Lal (2002), Peter T. Bauer, Equality, Third World and Economic Delusion, London, 1993; Paul Johnson (2003), Doug Bandow şi Ian Vasquez (2001). De exemplu,  Bandow  şi  Vasquez  demonstrează  caracterul  falimentar  al  programelor  de  asistenţă financiară externă ale Indiei: începând cu „first five year plan” din 1951 şi până în 1990, India a primit cea mai mare asistenţă financiară din toate ţările subdezvoltate, estimată la 55 miliarde $. Deturnarea unei mari părţi a acestor resurse în programe guvernamentale iraţionale, măcinate în general de fenomenul corupţiei care a condus la „osificarea” elitelor statului. Astăzi, după peste 50 de ani de economie centralizată, un procent la fel de mare de indieni (40%) trăiesc sub limita sărăciei. Exceptând puţinele cazuri în care ajutoarele internaţionale au avut rezultate  – când milioane de oameni au fost salvaţi de la înfometare în anii 1950 şi mai apoi în 1960 – asistenţa financiară externă a fost un eşec total, încurajând corupţia şi socialismul.).
Rezultatele raportului FMI indică, de asemenea, faptul că instituţiile manifestă un puternic efect asupra volatilităţii performanţei economice: cu cât instituţiile sunt mai „sănătoase”, cu atât mai mică va fi volatilitatea creşterii economice
Impactul factorului instituţional pare a fi unul semnificativ chiar şi atunci când între ţări există diferenţe semnificative în privinţa unor fenomene şi politici precum inflaţia, supraevaluarea ratei de schimb valutar, deschiderea externă ori deficitul bugetar. Rezultatele arată că o creştere cu o deviaţie standard a indicelui agregat al guvernării va
reduce volatilitatea creşterii economice cu aproape 25 de procente. De exemplu, dacă aranjamentul instituţional din ţările Africii ar fi la fel de bun precum media tuturor celorlalte ţări, atunci volatilitatea economică în regiune s-ar reduce cu peste 16%.
Dani Rodrik analizează explicaţiile formulate, în mod tradiţional, cu privire la diferenţele mari existente în nivelul venitului pe cap de locuitor. El reduce aceste explicaţii la trei surse
determinante, factorul geografic, factorul internaţional şi factorul  instituţional. Dintre aceştia, factorul instituţional este cel care se remarcă printr-o consistenţă a regresiei în planul corelaţiilor cu PIB/real pe locuitor. Rezultatele arată faptul că indicatorul calităţii instituţionale este singurul corelat pozitiv şi coerent cu nivelul venitului

Tranziţia a reprezentat aproape intotdeauna un mod de afirmare, mai mult sau mai puţin transparentă, a grupurilor de interese. Din acest punct de vedere, atât procesul de tranziţie cât şi integrarea europeană, ca transformare de sistem, readuc în discuţie argumentul lui Mancur Olson (1999) cu privire la relaţia dintre rent-seeking şi performanţa economică. Potrivit acestuia, grupurile de interese tind să reducă eficienţa alocării resurselor, contribuind la polarizarea vieţii politice în diverse matrice redistributive, lucru valabil nu numai în cazul oligopolurilor sau cartelurilor, ci şi în cazul sindicatelor sau al birocraţiei din sectorul public. Toate acestea duc la lărgirea sferei de acţiune a statului, cu efecte semnificative asupra performanţei economice şi direcţiei de evoluţie a societăţii.
În planul performanţei economice, dacă restrângem analiza la evoluţia economiilor din zona euro, studiile empirice ilustrează o accentuare a decalajului de creştere economică între SUA şi Uniunea Europeană. De exemplu, în perioada 1990-2005, rata medie de creştere economică în zona euro a fost de 2%, inferioară mediei de 2,3% înregistrată în anii 1980. Dacă în perioada anilor 1980 rata de creştere în zona euro a fost, în medie, cu 0,5 puncte procentuale inferioară celei din SUA, după 1990 acest decalaj s-a
lărgit. De exemplu, între 1996 şi 2005, când zona euro a crescut în medie cu
2,3%, economia SUA a valorificat avansul în domeniul tehnologiilor informaţiei şi a realizat o rată medie de creştere de 3,4%, cu peste un punct procentual peste media zonei euro. Decidenţii de politică economică din UE au recunoscut în repetate rânduri slăbiciunile structurale ale economiei europene, de unde şi diversitatea de agende şi pachete de reformă, unele dintre ele cu vădite componente instituţionale, menite să corecteze deficienţele (şi de competitivitate) identificate şi decalajele de performanţă economică. Se
cuvine a menţiona binecunoscuta Strategie Lisabona, care îşi propunea până în 2010, idealist, să transforme UE în „cea mai dinamică şi competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume”. Eşecul recunoscut al Agendei Lisabona a deschis nevoia de a înscrie evoluţia economiei UE în cadrul unor noi ţinte economice, sociale şi ecologice, sintetizate prin Agenda EU 2020.

Asadar, institutiile. Pai cum sta Romania la acest capitol? Ia sa auzim…

Surse:

Fundamentele Institutionale Ale Performantei Economice. Studiu De Sinteza by Marinescu, Cosmin
Acemoglu, Daron, Simon Johnson, şi James A. Robinson, 2001, „The Colonial Origins of Comparative Development: An Empirical Investigation,” American Economic Review, vol.
91, December
Acemoglu, Daron; Robinson, James, 2008, The Role of Institutions in Growth and Development, Commision on Growth and Development, Working Paper no. 10, World Bank
Aidis Ruta; Estrin, Saul, 2005, Weak Institutions, Weak Ties and Low Levels of Productive
Entrepreneurship in Russia: An Exploration, American Economic Association, www.aeaweb.org/annual_mtg_papers
Aron, Janine, 2000, Growth and Institutions. A Review of the Evidence, The World Bank
Research Observer, vol. 15, no. 1 (February 2000), pp. 99–135
Bandow, Doug; Vasquez, Ian, 2001, Perpetuating Poverty, Cato Institute, Washington, 2001
Bastiat, Frédéric, [1848], Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas, Editions Romillat, Paris, 1993
Bauer, Peter T., 1981, Equality, Third World and Economic Delusion, Cambridge, Mass.:
Harvard University
Baumol, William J., 1990, Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Distructive, Journal
of Political Economy, vol. 98, nr. 5,
Blaug, Mark, 1992, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Coase, Ronald, 1997, „Natura firmei”, în Oliver Williamson şi Sidney Winter, Natura firmei.
Origini, evoluţie şi dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara
Demsetz, Harold, 1969, „Information and Efficiency: Another View-point”, Journal of Law and Economics 12
Dodd, Randal; Mills, Paul, 2008, “Outbreak: US Subprime Contagion”, Finance & Development  44(4): 15-19
Dutraive, Véronique, 2009, „Economic Development and Institutions. Anatomy of the New New  Institutional Economics’ research program”, in Revue de la regulation, no. 6
Edison, Hali, 2003, „How strong are the links between institutional quality and economic
performance?”, in Finance and Development, IMF, vol. 40, no. 2,
Eggertsson, Thráinn, 1990, Economic Behavior and Institutions, Cambridge University Press
Elsner, W., 1989, Adam Smith’s Model of the Origins and Emergence of Institutions; The Modern  Finding of the Classical Approach, Journal of Economic Issues, vol. XXIII, no. 1
Epstein, Richard, 1995, Simple Rule for a Complex World, Cambridge, MA: Harvard University  Press
Foss, Kirsten; Foss, Nicolai, 2006, “Entrepreneurship, Transaction Costs, and Resource
Attributes”, International Journal of Strategic Change Management
Frankel, Jeffrey; David Romer, 1999, „Does Trade Cause Growth?” American Economic Review, vol. 89
Glaeser, Edward L.; La Porta, Rafael; Lopez-de-Silanes, Florencio; Shleifer, Andrei, 2004, Do Institutions Cause Growth, Working Paper 10568, National Bureau of Economic Research,Cambridge
Gwartney, J., Holcombe, R. G., Lawson, R., 2004, Economic Freedom, Institutional Quality, and Cross-Country Differences in Income and Growth, Cato Journal, vol. 24, no. 3

Miscarea Beijingului face parte dintr-o strategie anuntata deja, de a duce yuanul la o cota de 20-30% din comertul international (acum au cam 8%). Tarile BRIC (plus Africa de Sud, care participa si ea) ar cam vrea sa se rupa de dolar, pentru ca urmeaza o perioada in care USD se va duce in balarii, vorba lui Eugen Radulescu. Statistic, comertul BRIC reprezinta 15% din comertul mondial (date ONU valabile pentru 2010). Africa de Sud e cea mai entuziasmata de proiect. “Utilizarea yuanului inlocul dolarului va ajuta economia Africii de Sud prin costuri de tranzacţie mai mici. Până în 2015,  cel puţin 100 miliarde dolari in schimburile comerciale dintre China şi Africa vor fi denominate in renminbi”, spune un oficial al celei mai mari banci din Africa de Sud, Standard Bank. Urmeaza lansarea unei banci alimentate de rezervele statelor BRIC plus Africa de Sud,  acum discutandu-se despre cum o sa se cheme noua institutie (se merge pe variantele “South-South Bank” sau “BRICs Bank”).
Ca Beijingul nu glumeste in intentiile sale, amintim faptul ca saptamana trecuta China  a semnat un contract swap valutar in valoare de 30 miliarde de dolari australieni (23,5 miliarde de euro), faţă de yuan. Un astfel de acord stabili o rată de schimb convenita de către ambele părţi, eliminand pierderile asociate cu volatilitatea monedei si oferă un impuls comerţului bilateral). Australia este un important furnizor de materii prime în China, în schimbul importurilor masive de bunuri şi servicii “Made in China”.
Beijingul a mai negociat, de asemenea, swapuri valutare identice, precum şi credite de import cu mai multe ţări din Asia de Est, începând cu Japonia.

In rest, in Zona Euro e bine si cald. Vine primavara si florile incep sa infloreasca. Pacat ca vor trebui cosite ca sa fie loc pentru groapa careia i se pregateste Greciei. Doamne miluieste!

PS Oare noi nu amputea proceda la fel? Sa creditam statul Togo, pentru ca el sa ne cumpere barabule locale? Ce-ar mai inflori comertul cu cartofi, cum ar mai flutura agricultorii romani in soare sapele, de atata bucurie…

Alte articole interesante, numai bune de citit:

• Un studiu FMI despre “iluzia fiscala” si despre cum unele State cred ca imprumuturile si vanzarea de active (privatizari) reduc sustenabil deficitele dar se inseala
• Cum isi cheltuiesc bogatasii, banii. Un articol foarte fain scris.
• Un text marca Gross- PIMCO. Unul dintre cei mai influenti tipi.
• Si-a atins BCE limitele? Unii cred ca da
• Aur, FED, Hamilton. Bine documentat, bine scris.
• Despre originalitatea speciilor :)

Cam atat pentru azi dimineata.

Inru peste Pitzi, care are minciuna in sange. Ii spun ca nu e normal sa bage peste rand oameni, cata vreme noi stam ca prostii la coada de la 8 dimineata. Pitzi imi spune ca domnul are doar de achitat ceva. Intram amandoi in cabinet, unde domnul facea analize, nici vorba de achitat. Pitzi se uita la mine si ma intreaba daca sunt politist. Ii spun ca nu sunt. Se intoarce, ca si cand nu mai contam. O rog sa-mi dea numele si sa ma puna in legatura cu un sef al ei. Refuza. Ii spun ca nu vreau sa fiu luat de prost, asteptand dupa pilele interne ale asistentelor. Ma ia dur “Asa, si?”, zice.

Ii spun ca sunt din media. Degeaba. Tipa de langa ea ma intreaba de ce o fac nesimtita, cata vreme ea doar beneficiaza de un sprijin prietenesc. Ce, daca imi faceam eu analize si nu prietenul nostru…?, zice Pitzi. Hai dom`ne…

Lumea de pe hol se revolta. Pitzi grabeste pasul si imi spune s-o caut prin institutul Cantacuzino daca vreau sa-i aflu numele. Imi tranteste usa in nas si sta la povesti dincolo de geam cu prietena ei. Rade ca proasta. De fapt, rade atata cat poate rade o proasta.

In cabinet, intreb cum de e posibil sa isi bata cineva joc de atatia pacienti. Fireste, nu ma aude nimeni. Repet intrebarea. O asistenta rade, o alta ma intreaba cu ce ma poate ajuta, a treia isi cauta de lucru. Pe hol e harmalaie, Pitzi si-a facut reaba, prost e ala care mai protesteaza. Asa merg treburile in Romania. Te iubesc, tara mea!

Citeste si Jurnalul functionarului public

Istoria se repeta. Germania, scrie e-Kathimerini, ar fi cerut ca grecii sa renunte la o parte din politica fiscala daca mai vrea sa stea in zona Euro (ceea ce nici asta nu e foarte sigur). “Externalizari” ale politicii fiscale au mai fost. Si in Grecia si in Romania (nu fac prin asta o comparatie intre starea economiilor celor doua state). Despre intrarile in default ale grecilor am scris anul trecut, aici. In cazul Romaniei, treaba nu era mult diferita atunci cand venea vorba sa fim “salvati” de la faliment. Se intampla prin anii 1930.

Romania s-a aflat si ea in situatia de a fi monitorizata de alte tari si de a i se cere sa faca reforme economice radicale inca dinaintea infiintarii FMI. Eram pentru Europa cam ceea ce este astazi Grecia. Atat ca pe atunci notiunea de „speculatori financiari” sau de “instrumente financiare derivate” nu era des intalnita.

In ianuarie 1933, anul de varf al crizei economice romanesti si mondiale, guvernul taranistului Alexandru Vaida-Voevod a incercat sa gaseasca o solutie pentru revitalizarea economiei romanesti. Aceasta a fost intruchipata de semnarea unui acord financiar cu Consiliul Societatii Natiunilor. Numit “Planul de la Geneva” (aveti linkul putin mai jos), prin acest acord tara noastra se angaja sa ia “toate masurile posibile pentru a restaura echilibrul bugetar si pentru a efectua o reforma financiara extinsa”. La randul lor, tarile creditoare promiteau Romaniei asistenta financiara in domeniile finantelor si contabilitatii. Adoptarea planului de la Geneva a iscat numeroase discutii la nivelul Parlamentului. In 1934, rivalitatea dintre taranisti si liberali a avut ca victima si acest Plan, pe care prim-ministrul Gheorghe Tatarescu a refuzat sa-l mai aplice. „Consiliul Societatii Natiunilor va organiza o colaborare tehnica consultativa cu guvernul roman in vederea stabilirii unui program de restaurare economica si financiara”. Asa suna articolul al doilea din Acordul semnat in 1933 la Geneva, intre Romania si SNU prin care expertii Natiunilor Unite monitorizau fiecare pas facut de autoritatile fiscale romanesti.

Condusa prost si atunci, Romania inregistrase  in anii anteriori (1916-1922) un deficit bugetar de 11 miliarde lei.  Datoriile externe ale Romaniei catre Franta, Anglia, SUA, Italia, Belgia, au fost “rezolvate” prin lansarea „imprumutului de stabilizare” la banci din strainatate, la costuri uriase.

Pentru garantarea rambursarii acestor bani, s-a concesionat, la 1 iulie 1929, fabricarea chibriturilor catre firma suedeza Svenska Tradsticke Aktiobolaget. Intrucat banii nu ajungeau, alte trei imprumuturi au fost contractate in perioada 1930-1932.

Primul, stabilit in 1930, cu firma americana International Telephone and Telegraph Corporation, a fost urmat de concesionarea pe zece ani a retelei telefonice. Ca asta-i viata. Cand esti la ananghie, ti se ia nu doar umbrela, ci si ciorapii, batista si lenjeria intima.

La 10 martie 1931 a fost negociat, la Banque de Paris et de Pays-Bas si la alte banci, imprumutul de dezvoltare cu un total de 53 milioane dolari S.U.A. In plus, Romania a concesionat catre o societate suedeza, refacerea si constructia de sosele in Romania.

In sfarsit, in 1932 a fost lansat un imprumut de 75 milioane franci elvetieni pentru acoperirea leilor intrati in circulatie.

• Ce masuri a luat Guvernul de atunci?

Criza din 1929-1933 a dus la cresterea pretului la produsele agricole.  Foarte multi mici proprietari s-au aruncat sa ia credite de la banci, ca sa se dezvolte. Ei au imprumutat bani de la bănci ori de la persoane particulare cu care au cumpărat maşini agricole, animale de rasă, seminţe selecţionate sau au plătit forţa de muncă închiriată. Pana si cei mai săraci dintre săteni au împrumutat bani dar pentru a cumpăra alimente în perioadele critice ale anului, în lunile de dinaintea recoltării, când rezervele lor din recolta precedentă erau epuizate, pentru care au plătit, un DAE  de până la 50%.. Odată cu scăderea preţurilor produselor agricole toţi aceşti ţărani datornici au devenit insolvabili.

Vazand ca problema e generalizata si capata proportii ridicate, Statul a pus in practica masuri fiscale de sprijin a exporturilor de cereale, promovand legile de conversiune a datoriilor agricole din 1932 si 1933, si respectiv legea asanarii datoriilor agricole, din acelasi an.
Diminuarea preţului pământului a fost atât de mare încât, în foarte multe cazuri nu mai acoperea valoarea creanţei restante.

• Agricultorii au fost salvati, dar cu pretul falimentelor bancare

În plus, deposedarea debitorilor de averea avută în proprietate era foarte riscantă. Erau multi si cand se trezeau cu executorul la usa, isi pierdeau brusc bunele maniere. Statul a emis patru legi de conversiune a datoriilor agricole. Cea din 7 aprilie 1934, reducea datoriile agricole şi urbane la un cuantum de 50% şi la plata lor eşalonată în decurs de 17 ani, cu o dobândă de numai 1% pe an.

Măsura a salvat pe agricultori de la faliment, dar  multe banci au inregistrat pierderi masive si au crapat.

Astfel, dacă la bilanţul din 31 decembrie 1930 fuseseră înregistrate 1 122 bănci comerciale, cu un capital social de 16 980 milioane de lei, la 31 decembrie 1941 numărul lor scăzuse la 272, iar capitalul social la 7 500 milioane de lei. Nu numai că prin aplicarea legii de conversiune din 7 aprilie 1934 organizaţia bancară a României a primit o lovitură violentă, dar, în acelaşi timp, ea a exclus total populaţia de la credite. Mitiţă Constantinescu (azi o celebra sala in BNR) scria prin 1943, că, după conversiune, milioane de ţărani şi de muncitori nu mai găseau nicăieri credite pentru rezolvarea celor mai elementare probleme ale lor.

Ca veni vorba de banci, iata ce scria Argetoianu: “La începuturile guvernării noastre (Se fac referiri la cabinetul condus de N. Iorga (18 aprilie 1931-6 iunie 1932), în care Constantin Argetoianu a deţinut portofoliul Ministerului de Finanţe.), chestiunea băncilor nu s-a pus în mod acut. Simptome îngrijorătoare îmi erau încă semnalate din toate părţile. Băncile se înmulţiseră în perioada inflaţiei peste măsura bunului simţ; ele fuseseră întemeiate fără nici un control, cu capitaluri prea mici sau chiar inexistente şi erau conduse fără nici un control de toţi şmecherii în goană după un automobil sau în căutarea unui mijloc de a-şi resconta poliţele la Banca Naţională. Optzeci la sută din clientela unor asemenea bănci era alcătuită din oameni sleiţi prin dobânzile uzuale, dobânzi cu atât mai mari cu cât banca era mai mică, şi din agricultorii deveniţi insolvabili atât prin copleşirea datoriilor, cât şi prin lipsa de remunerare a producţiei. Legea cametei, care lăsase intact pasivul fiecăruia nu vindecase răul, şi execuţiile  silite se înmulţeau din zi în zi, ameninţând cu nimicirea pe toţi producătorii fără să salveze băncile creditoare imobilizate până în gât şi ameninţate şi ele în existenţa lor prin exigenţele  rescontului pe diferite trepte. Mi-am dat seama încă de atunci că o nouă organizare a regimului bancar şi o descătuşare a debitorilor  printr-o largă conversiune a datoriilor devenise ineluctabilă. Greutăţile pe care le-am întâmpinat cu Banca Bercovici, cu Banca Moldovei, cu Banca Chrissoveloni, cu zeci de bănci mai mărunte din provincie şi într-o măsură mai redusă cu Banca de Credit şi cu Banca Românească – fără să mai pomenesc de Banca de Scont, de Banca Agricolă, de băncile săseşti şi şvăbeşti din Ardeal pe trei sferturi îngheţate – au fost floare la ureche pe lângă tot ce am suferit din pricina Băncii Blank (Aluzie la răsunătorul faliment al “afacerii Marmorosch-Blank” – 21 octombrie 1931). Acolo dârdâia văpaia cea mare, acolo se înteţise focul. Nesocotita instituţie care se încurcase în întreprinderi de sute şi sute de milioane, care trebuia să răspundă de avutul câtorva zeci de mii de nenorociţi şi să facă faţă unui pasiv de peste 4 miliarde nu se mai ţinea decât în proptele şi ameninţa întreaga noastră economie naţională  prin prăbuşirea ei”

• In materie de somaj- acorduri pentru a-i primi pe romani la munca in strainatate

Pentru a atenua şomajul, în anul 1930, România a semnat cu Franta un acord prin care Hexagonul se angaja să primească la muncă pentru exploatare de păduri, pe o perioadă nedeterminată de timp, mai multe mii de cetăţeni români. Acordul a funcţionat şi în perioada de după criza economică, însă anul de vârf a fost 1931, când Franţa a acceptat 14 704 persoane astfel că măsura nu a putut diminua decât într-o măsură nesemnificativă rata şomajului din România acelei perioade.

• Exportatorii au primit prime si subventii, fiind stopat importul produselor care puteau fi fabricate in tara

Practic, exportatorii primeau prime de export, erau incurajati prin subventii sa cultive plante industriale, Statul instituind chiar monopoluri in ceea ce priveste aprovizionarea si desfacerea produselor agricole.

E drept, nu eram in Uniunea Europeana de azi si nu semnasem Pactul Euro Plus. :)

Izbucnirea crizei economice din 1929-1933 a dus insa la scaderea productiei industriale, cu exceptia exploatarii petrolului, si a preturilor la produsele agricole si industriale, cresterea numarului de someri. Circa 10 000 intreprinderi de diverse categorii au fost declarate falimentare. in 1932, cand criza a atins apogeul in Romania, valoarea productiei industriale a scazut cu 50% in ansamblul economiei. Singura ramura care a continuat sa aiba cresteri de productie a fost cea petroliera. Masurile luate de Guvern au avut caracter protectionist – tarife vamale, prime de export, scaderea importului de produse ce puteau fi fabricate in tara, finantarea obiectivelor industriale, diversificarea productiei prin aparitia unor produse noi (cu focus pe industria optica si acustica).

S-au pus bazele industriei electrotehnice, care producea articole de inalt nivel tehnic, precum becuri, transformatoare, aparate radio, motoare electrice. De asemenea, statul, prin comenzile sale, destinate, in mare masura, apararii nationale, si-a adus contributia la refacerea economiei.

Trec peste team-buildingurile cu Alba ca Zapada si cei 7 pitici (fara bicio gluma) si revin la ce scriu angajatii bancilor.

“M-am revoltat asemenea declaratii, bineinteles. Urmarea? M-au chemat in comisia de disciplina si ma obliga sa imi dau demisia. Pe motiv ca nu au nevoie de astfel de angajati.  Ca nu sunt aproape de interesele bancii…Nimeni nu spune ca suntem obligati sa mintim ca sa le luam banii clientilor, ca esti tot timpul amenintat  la serviciu si pentru ca am avut curajul sa trimit un memoriu  la toti cei din banca ceea ce se intampla…”, spun ditamai directori de sucursale ale bancii de mai sus.

Cazul C. Tot din primele 10. Un control intern descopera ca angajatii proprii au facut o gaura de 3,9 milioane de euro. Tehnicile folosite sunt de-a dreptul prostesti.

Tehnica unu: Ai acces la conturile clientilor? Exceptional

In plin centrul Bucurestiului opereaza una din sucursalele cele mai mari ale bancii in cauza. Angajatii bancii au si ei slabiciuni. Una este aceea ca unii dintre ei atunci cand dau de bani nu se pot opri sa nu bage mana pana la cot. Intra in conturile clientilor si fac viramente prostesti, catre alte conturi. La sume mici, unii proprietari de conturi nu  baga de seama. Cand faci insa un virament de 58.770 de lei dintr-o data, cum a facut un asemenea angajat, nu te miri ca esti dat urgent afara. Si ca fostul tau angajator te va urmari si in mormant sa isi recupereze banii si onoarea in fata clientului pagubit.

Tehnica doi. Daca tot esti in banca, de ce sa nu iti faci singur un descoperit de cont? Pai ce, esti orice amarat de pe strada ca sa faci cerere si sa astepti cine stie cat? Intri de bunavoie in sistemul informatic al institutiei  si iti dai singur aprobarea, ca doar de aia lucrezi in banca. 85.000 de lei, ce mare scofala?

Tehnica trei. Esti prost si atat. Vine un cetatean la ghiseu si face o cerere sa retraga niste bani. Tu ai altele pe cap, asa ca il rezolvi rapid pe client. La sfarsitul zilei ti se atrage atentia ca ai dat banii unuia care nu avea nicio treaba cu contul din care l-ai servit. Prinde orbul, scoate-i banii. Cam 100.000 de lei.

Tehnica patru. Retragi bani din ATM. Pe la spate.  Nu de la un singur ATM, ci de la mai multe bucati. In total, angajatul (lucra la departamentul logistic) si-a scos din bancomate 105.890 lei. Nu bagand cardul prin fata, ci prin spate. Banca s-a prins dupa cateva zile. Acum nu mai lucreaza in banca, dar prejudiciul a ramas.

Alte tehnici: Acordarea de credite fictive care nu se regasesc in arhivele bancii, imprumuturi date cu incalcarea normelor interne, bani trimisi unor rude din strainatate sau mici imprumuturi acordate colegilor. Aceasta este descoperirea facuta de controlul intern al unei alte banci banci din top 10, una dintre persoanele implicate fiind chiar directorul unei respectabile agentii.

Oficialii BNR s-au marginit sa declare ca asemenea situatii nu sunt foarte rare si ca totul tine de managementul resurselor umane. “Cata vreme un om are acces la foarte multi bani, ajunge sa isi piarda cumpatul vazand cat de usor se poate fura. Lucrurile pot scapa usor de sub control. Cazurile nu sunt foarte rare dar, din fericire  autorii sunt prinsi si raspund pentru faptele lor”, au declarat surse din BNR

Alta banca “Sunt unul dintre cei care au fost disponibilizati . In momentul plecarii mele imediat mi-a dublat rata la 1000 de unitati monetare. 50 platesc din credit si 950 dobinzi vreme de 30 de ani . Va dati seama in ce situatie sunt ? Am facut cereri pentru refinantare si nu au fost de acord . La ultima nici nu am primit raspuns .Am facut refinantare a unui credit cu putin timp de a fi disponibilz. de atunci ma chinui ingrozitor. Am achitat sporadic si la ora asta am restante foarte foarte mari zile multe intirziere, figurez ca cel mai rau paltnic  si risc sa ramin fara casa . Am lucrat peste 20 de ani in banca .. daca as fi sa ma mai nasc odata niciodata nu voi mai face prostia asta sa lucrez in banca. Iti inoculeaza cultul banului , ca tu esti superior altora iar la un moment dat te elimina si te lichideaza fara mila .

Cazul D ” Mi-au propus 100.000 de euro recompensa ca sa plec dar sa imi tin gura. Nu am acceptat si acum o sa ma judec cu ei”

Povestile europene cu recapitalizari, lichiditati, criza euro,  palesc in fata acestor situatii. Din care situatii mai am vrei 20 de cazuri concrete. Poate le va afla si BNR si centralele bancilor in cauza.

In rest, comentariile pot veni din orice parte. Am monitorizat discursurile despre criza ale Presedintelui vs discursurile despre criza/recesiune in general. Basescu pare  sa aiba un rating mai bun decat Krugman, Stiglitz, Roubini. Stie mai bine cum stau lucrurile. Drept pentru care nu pot decat sa imi scot palaria.In fond, e ditamai Presedintele…

Nu avem nevoie de mari eforturi de memorie. La fel s-au petrecut lucrurile si in 2008/2009, cand acelasi a spus ca stam bine si ca nu e nevoie de acorduri cu FMI. Sa fim bine intelesi. La fel de debili pareau atunci si cei din PNL sau PSD, nu e Basescu de vina.

E de vina neintelegerea unor mecanisme si procese. Atat.

O sambata frumoasa.

Nu trebuie sa fii doctor in economie ca sa realizezi ce inseamna acest lucru pentru economia SUA. Dobanzi mai mari la mortgage-uri (de regula, dupa un asemenea anunt, ar urma downgrade-ul tuturor entitatilor guvernamentale- Fannie Mae si FreddieMac-  ca si al unor state ca Virginia, Maryland sau New Mexico), colaterale mai mari la imprumuturile date de US Treasury si nervozitate. Luni dimineata se va vedea mai bine impactul. Deocamdata, reactia FED a fost una de minimizare a impactului.

Citeste aici si opinia lui Paul Krugman

(Nota bene. Agenţiile de rating furnizează investitorilor o opinie referitoare la capacitatea unui emitent de a-şi îndeplini obligaţiile financiare. Opinia este cuprinsă în calificativul de credit care nu este o măsură precisă a riscului de credit, ci facilitează compararea emitenţilor cu ajutorul unor categorii de risc standardizate)

Asa cum spuneam intr-un post anterior, totul se reduce acum la teama de lichiditate.

Cum au reactionat guvernele din Asia? Cu precauţie.  Un oficial al Bancii Centrale a Chinei a spus ca decizia S&P va duce la deprecierea USD.  Drept e ca pentru guvernele din Asia, downgrade-ul este o veste proastă. Majoritatea ţărilor din regiune, scrie WSJ, au mari surplusuri comerciale cu SUA, ceea ce se traduce prin sume mari de dolari pe care ii investesc in titluri americane.  Orice perturbări in economia SUA se muta prin urmare destul de usor in Asia.  Japonia, al doilea mare creditor al SUA, a declarat ca nu isi va schimba politica fata de titlurile americane. Coreea inca sta si asteapta sa vada cum vor reactiona pietele. Toti stau insa cu ochii pe China, care detine circa 3200 de miliarde de dolari in rezerva.

Drept e de asemenea ca aceleasi agentii de rating au contribuit intr-o mare masura la actuala criza.

Cat despre impactul deciziei S&P asupra CDS-urilor, e dificil de estimat in mod riguros. Downgradarea Greciei de pilda, a dus la cresterea cu 17 bp a CDS-ului local dar si la cresterea cu cateva bp a CDS-urilor altor tari (Irlanda, cu 5 bp). In cazul downgrade-ului Islandei din 24 noiembrie 2008 insa, acesta  s-a resimtit si pe piata de capital din Austria, inclusiv in sectorul bancar şi in cel de asigurări, dar nu a dus la cresterea CDS-urilor. Adica fix invers de efectul produs de downgradarea Romaniei din 10 octombrie 2008. Asta ne arata   Un studiu al FMI.

Amploarea magnitudinii  depinde  de importanta economiei pe care acestea o coteaza si de gradul de interdependenta dintre economii. Sa stam asadar si sa asteptam pana luni.

Scurt remember. Senatul SUA a demonstrat anul trecut mizeriile facute de Moody`s si S&P

Aprilie 2010. Subcomisia permanenta a Senatului american care se ocupa de cercetarea cauzelor crizei a avut audieri (documentele le veti gasi mai jos). Cei care s-au prezentat sa isi spuna punctul de vedere au fost sefii agentiilor de rating Moody`s si S&P, care au contribuit major la adancirea crizei. In mai bine de 580 de pagini sunt descrise modalitatile baietilor “destepti” care acordau ratinguri dupa ureche si dupa cum le dicta lupta pentru cota de piata. Cand s-au trezit, au coborat masiv in cateva zile, mii de calificative de la AAA la junk. Azi erai vedeta pietei, maine erai retardatul ei. Fara a intra in detalii legate de mailurile interne (merita citite pentru a se vedea la ce duce competitia intre agentii si cum isi suflau contractele una, alteia), iata cateva dintre concluziile senatorilor americani.

1) Se foloseau modele de rating incorecte. Intre 2004 si 2007, Moody’s si Standard & Poor’s foloseau cifre „inadecvate” pentru a putea estima cat de mare era riscul in cazul ipotecilor rezidentiale.
2) Presiunea concurentiala ii facea pe angajatii agentiilor de rating sa noteze fals performantele clientilor lor.
3) Desi stiau ca ratingurile pe care le acordau ar putea insela investitorii, agentiile de rating continuau sa opereze cu cifre si modele incorecte
4) In ciuda profiturilor mari obtinute, agentiile de rating nu au investit in resurse care sa le imbunatateasca modul de notare
5) Cand au coborat masiv ratingurile a mii de companii in iulie 2007 si apoi in ianuarie 2008, au provocat un soc pe piata financiara, provocand pierderi consistente s contribuind la adancirea crizei. Uneori, ratingurile au fost coborate de la AAA direct la junk. In alte cazuri, desi angajatii nu recomandau ratinguri bune, conducerea agentiilor nota cu risc zero (AAA) anumite produse pentru ca doreau sa isi mentina clientul (in cazul la care ma refer e vorba despre elvetienii de la UBS)

Aici sunt documentele

Un remember mai riguros.  Numarate, cele mai multe stiri ale agentiilor privesc scaderi de rating

In 2008, trebuie spus, se descoperisera lucruri asemanatoare.  S-a facut si atunci un Raport, dar cu atata am ramas. Acum s-o luam babeste.

Se dau trei mari agentii de rating- Fitch, Moody’s şi Standard and Poor’s (S & P).  Se contabilizeaza stirile privind ratingurile acordate intre 2006 si aprilie 2010 ( 71 de asemenea anunturi in total). Se constata ca cele mai multe au fost scaderi de rating (29 cazuri), urmate de revizuiri (25 de cazuri) , combinatii intre acestea (16) si o analiza. Cei mai „vocali” sunt cei de la S&P (32 anunturi), urmat de Moody`s(29 stiri) si in final Fitch, cu 10 anunturi. Cand agentiile iti reduc ratingul, de regula costul imprumuturilor pe pietele externe creste. Daca ti se reduce ratingul pana in apropierea limitei speculative (downgradarea Greciei de la A- la BBB + de catre Fitch in 08 decembrie 2009), efectul colateral se propaga prin contagiune si pe alte piete. Downgradarea Greciei de pilda, a dus la cresterea cu 17 bp a CDS-ului local dar si la cresterea cu cateva bp a CDS-urilor altor tari (Irlanda, cu 5 bp). Cat de “accurate” sunt aceste ratinguri si cum se propaga prin efectul Butterfly stirile proaste pe pietele financiare?  Un studiu al FMI poate fi citit aici.

Sunt agentiile de rating pompier sau piroman? – Politeia Europeana

Sau vezi care e impactul anuntarii ratingului asupra dobanzilor

Ideea e ca daca am incerca sa imbunatatim transmiterea de informatii din creierul uman, “trade-off”-ul ar veni pe partea de circulatie sanguina. Pulsul ne-ar creste cu 40% si ar aparea probleme cardiace si de alta natura. Articolul merita citit de catre cei care au abonament la revista. Mai sunt vreo doua texte care merita citite si pe care maine le voi traduce in masura timpului liber.

Din cate am citit pe “Descopery”, credinta destul de populara in zilele noastre, conform careia omul isi foloseste doar 10% din capacitatea totala a creierului e dificil de demonstrat. Aceasta idee e posibil sa fi pornit de la o interpretare gresita a unuia din citatele lui Albert Einstein sau a uneia din lucrarile lui Pierre Flourens.

Ca sa rezum: nu se stie cu precizie cat la suta din creier folosim, dar atata cat e, cu atata ramanempentru ca tehnic vorbind, nu putem deveni mai destepti.

Asa ajungem la „paradoxul prostirii permanente”, potrivit caruia daca admitem ca un profesor stie mai multe lucruri decat studentii sai si ca acestia, devenind profesori vor avea mai multe cunostinte decat viitorii lor studenti, lumea se afla intr-un grad de prostire continua. Lucru ne-valabil desigur, exceptie facand poate numai Romania.:)

Ca sa facem legatura dintre creier si economie, ne vom aminti ziua de 5 noiembrie 2008,  zi in care Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a participat la inaugurarea unei noi aripi a celebrei London School of Economics. Vorbind despre criza creditelor, intr-un moment de naivitate regizata sau reala, la un moment dat s-a întors la catre unii dintre economişti prezenti acolo şi i-a spus,: „It’s awful. Why did no one see it coming?” (“E groaznic. De ce nimeni nu a prevazut aceasta criza?”). Era, trebuie sa admitem, politicoasa. Jurnalistii insa nu au asemenea probleme. Ei s-au intrecut in a da vina pe cine le-a iesit in drum. Pentru Anatol Kaletsky,  ex- editor economic al Times, lucrurile sunt clare:  “economiştii sunt cei vinovaţi “(Times 05 februarie 2009). Editorul economic al The Guardian, Larry Elliott, sustine si el cam acelasi lucru: “profesia de economist nu numai nu a putut explica ce anume a determinat criza, dar nici macar acum nu ii pasa de asta”(Guardian 1 iunie 2009). Chiar economişti proeminenţi au susţinut că profesia lor s-a rătăcit undeva pe drumul dintre teorie si viata reala. Celebrul Krugman, nobelist, altminteri baiat bun (trecut totusi pe la MIT, Yale şi Princeton) scrie  in NYT ca vina pentru aceasta criza cade pe economisti, dar si pe  bancheri şi politicieni.

Evaluarea sa este aceea ca profesia de economist „a luat-o pe un drum gresit, deoarece acestia cauta justificari matematice care sa explice adevarul”(New York Times 06 septembrie 2009). S-au scris carti despre asta si nu putine: Economics confronts the Economy (2006)-Philip Klein, A Guide to What’s Wrong with Economics (Fullbrook 2004), Dismal Science: How Thinking Like an Economist Undermines Community (2008), si cate altele. Sunt economistii vinovati?

Citeste aici despre criza si vinovatii ei, partea intai sau episodul al doilea.

Exista un calcul legat de costurile reorganizarii teritoriale? Exista evaluari legate de chestiunile practice care pot incurca proiectul?

Iata cateva documente din arhive, legate de reforma administrativade prin 1920:

“[Prefectura judeţului Sǎlaj], No. 107/1925
Conf[idenţial]. Cifratǎ.
Telegramǎ.
[Cǎtre]
Dl. Preşedinte al Comisiunei de Unificare Administrativǎ Ministerul de Interne Bucureşti
Cu onoare, vǎ rog sǎ binevoiţi a fixa limitele teritoriale ale judeţului Sǎlaj cǎruia i se alipesc noi ţinuturi, în mare majoritate locuite de minoritari, [în] aşa fel ca sǎ rǎmânǎ judeţul actual neatins, ca, astfel, din punct de vedere etnografic, populaţia româneascǎ sǎ majoreze cu cel puţin zece la sutǎ populaţia minoritarǎ.
Prefectul judeţului Sǎlaj,
Dr. I. Domşa
Exp. 15.VII.1925
Miclean
__________
◘ Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Sălaj, fond Prefectura judeţului Sălaj, Prefect –
confidenţiale, dos. 107/1925, f. 1″

sau

“În înţelesul proiectului asupra împărţirii noi administrative a Sălajului, din partea de Nord ni s-ar lua din judeţ vreo 36 comune, în schimb am primi întreaga plasă a Marghitei, 11 comune din plasa Carei şi 5 din Mihaifalău (Valea lui Mihai – n.n.) şi am avea o populaţiune de 268.054 suflete, dintre cari 80% româneşti! Considerând nemărginita bogăţie a părţilor alipite – cereale, vinuri, poame, vite şi galiţe (păsări – n.n.), miere, etc. şi productele, considerând legătura cu Şimleul de la Crasna, Sâplac (Suplacu de Barcău), Marghita, Diosâg, Nuşfalău, Tăşnad, nu poate fi om cu scaun la cap, ca interesele economico- sociale, ale acestor plaiuri să se îndrume spre Zălau, când au centrul natural şi geografic la Şimleu. Ei bine, vin fataliştii şi marii economi naţionali (în averi erezite de trei generaţii) şi obiecţionează: În Zălau avem căşi, clădiri pentru oficiuri, în Şimleu nu prea aveţi. Un argument, care la primul moment, în criza de azi a locuinţelor şi în graba cu care se fac toate, te izbeşte! Dar să nu fim mici la suflet! Ai dat cu capul în gard? Dă-te înapoi şi priveşte, că-l poţi trece, îl poţi sări! Sunt edificii! Trebuie isprăvită casa cea nouă a oraşului Şimleu şi dl. Prefect va avea un palat mai frumos ca cel din Zălau. Tribunalul va fi înghesuit, dar îl va încăpea etajul de la palatul jud[eţean] de ocol! Direcţia financiară are loc în liceul minoriţilor! Nu vor fi destule? Bun e D-zeu şi statul român încă e mare! Platoul de pe uliţa românească de-un veac aşteaptă trotuar şi lumină şi zidiri, de unde să iasă glas şi dreptate, limbă şi iubire, suflet şi strălucire românească...”

sau

Nr. 1855/1921 adm.
D-le prefect,
Consiliul oraşului Zalău, luând cunoştinţă de proiectul referitor la noua arondare a judeţelor şi despre propunera de a muta capitala judeţului Sălaj la Şimleu Silvaniei, vă rugăm, D-le prefect, să binevoiţi a înainta înaltului guvern următoarele observaţii ale noastre.
Proiectul s-a făcut de oameni fără cunoştinţa referinţelor locale judeţene şi numai aşa s-a putut întâmpla că, cu abandonarea oraşului nostru, s-a propus Şimleu Silvaniei ca şi viitoarea reşedinţă a judeţului. Unindu-se în anii 1870 judeţele Crasna şi Solnocul de Mijloc, fostul guvern maghiar a aflat de bine de a fixa capitala nou înfiinţatului judeţ [Sălaj] în Zalău.După această arondare atât oraşul, cât şi judeţul, statul şi chiar şi particularii au început edificarea zidurilor de lipsă pentru oficii şi funcţionarii de lipsă. Astfel, azi avem un palat al prefecturii, tribunalului, penitenciar, direcţiune financiară, cazarmă şi spital, toate edificii moderne şi cu confortul de lipsă, corespunzătoare.
Aceste edificii în nou proiectata capitală deloc nu se găsesc, ba, ce e mai mult, nici chiar edifica nu se pot, nefiind terenul de lipsă. Înaltul guvern prea bine ştie că şi în primăvara anului 1919 a fost silit ca să ajutoreze populaţia oraşului Şimleu Silvaniei cu mai multe milioane fiindcă râul Crasna a inundat şi a nimicit o mare parte a acestui orăşel. Acest lucru numai aşa se va putea evita dacă se va regula acest râu, care regulare ar costa aproape 15-20 milioane. Alt teren de edificare nu are numai pe lângă acest râu, deoarece oraşul e situat între dealurile Măgura şi Pupoş, având la mijloc râul amintit Crasna. Presupunând că s-ar regula Crasna, cu spesele mari amintite, ar rămânea edificatul şi al locuinţelor pentru aproape 300 funcţionari, acest lucru e de tot imposibil, nu numai azi ba chiar şi în decurs de 20 ani, din lipsa de material şi banii de lipsă, mai ales dacă nu cugetăm că numai edificiile oficiilor ar costa peste 50 milioane, iar locuinţele funcţionarilor alte 100 milioane, care sume nu ştim de unde şi cine le-ar da, presupunând că în Şimleu Silvaniei ar fi loc chiar şi după regularea Crasnei pentru edificare.
Toate acestea sunt superflue şi dacă ar fi să se facă, de o parte ar păgubi statul, judeţul, oraşul Zalău şi particularii de aici, ceea ce intenţiunea înaltului guvern nu poate să fie, deoarece poartă la inimă prosperarea şi binele tuturor cetăţenilor. În special oraşul Zalău, care în urma luptelor din anul 1919, a păgubit foarte mult în edificii şi care pagube azi, cu mari speze, toate sunt aduse la loc.
Afară de aceste motive mai abvine şi aceea, că chiar toţi locuitorii judeţului ar fi păgubiţi, deoarece toate căile de comunicaţie, ca şosele şi căi ferate trec prin Zalău şi înspre Şimleu, singur plasa Şimleu are căi de comunicaţiune, prin mutarea capitalei s-ar îngreuna călătoria locuitorilor din celelalte plase la noua capitală şi ar pierde timp foarte mult, având de a trece tot prin Zalău. Şimleul are căi de comunicaţie spre Oradea Mare,-aşa dară spre frontieră, iar Zalăul având cale ferată şi şosea directă spre Cluj, e mai avantajos fiindcă merg toate spre centrele mai mari în interiorul ţării şi nu spre frontiere.
În urmă, dacă considerăm dezvoltarea acestor două oraşe, se poate constata că jurul Şimleului fiind mai bogat, a avut un comerţ mai mare şi pentru aceea, că până acum fiind centrul Budapesta, peste Oradea Mare primea mai uşor toate celea de lipsă şi Zalăul mai cu greu, azi însă fiind centrul Cluj-Bucureşti, astfel fiind Zalăul mai aproape de noile centre, comerţul în oraşul Zalău a luat avânt puternic. Iar în caz de s-ar muta centrul, conform proiectului, oraşul nostru nu sar mai dezvolta, deoarece Înaltul Guvern ar fi silit, prin orişice mijloace, ca să facă toate să meargă spre noul centru şi noi, aici, am rămânea dând tot mereu îndărăt, nu dezvoltându-ne după cum pretind timpurile de azi.
Suntem în ferma nădejde că Înaltul Guvern va lua în considerare atât aceste motive produse de noi, cât şi motivele generale produse în şedinţa conchiemată de dl. prefect în interesul oraşului nostru, vă rugăm să stabiliţi ca şi capitală a judeţului Sălaj, oraşul Zalău.
Din şedinţa Consiliului oraşului Zalău, ţinută la 3 aprilie 1921.
Primar,
s.s. indescifrabil

sau

“Nr. 1855/1921
D-le deputat,
După proiectul referitor la noua arondare a judeţelor, ca şi capitală a judeţului Sălaj e propus oraşul Şimleu Silvaniei. Această propunere fiind foarte jignitoare şi dăunătoare oraşului nostru, cât şi plasei Zalău, ba chiar şi populaţiei judeţene, ne adresăm D-voastră, ca şi către deputatul circumscripţiei noastre şi vă rugăm să binevoiţi a face tot posibilul ca, în urma motivelor noastre, care sunt predate în moţiunea alăturată şi care a ieşit învingătoare la şedinţa conchemată de dl. prefect în ziua de 31 martie 1921 şi pe baza celor scrise în scrisoarea alăturată aici trimisă d-lui prefect pentru a fi înaintată Înaltului Guvern, să rămână şi pe mai departe Zalăul, capitala judeţului Sălaj.
Consiliul oraşului Zalău cunoscându-vă influenţa şi interesul ce îl purtaţi atât oraşului Zalău,cât şi populaţiei circumscripţiei a cărui deputat avem onoarea a vă avea, vă roagă din nou, cu cunoscuta energie să binevoiţi a susţine cauza noastră justă. Din şedinţa consiliului oraşului Zalău, ţinută la 3 aprilie 1921. Primar, s.s. indescifrabil
D-lui deputat Dr. George Tătărescu, Bucureşti (strada Armenească nr. 37)“