s-a reusit.

În anul 1859 în România s-a încercat costituirea unui sistem monetar naţional bazat pe o monedă proprie “romanatul”. Marile puteri s-au opus însă acestei manifestări puternice de independenţă. În 1867 se adoptă Legea pentru înfiinţarea sistemului monetar naţional şi pentru scoaterea monedi româneşti.Sistemul de impozite s-a redus la capitaţie plătit de fiecare familie ţărănească şi potentă plătită de negustori şi meseriaşi. Moşierii şi clerul erau în continuare scutiţi de dări. Abia dupa unirea din 1859 s-a marcat trecerea la un sistem  fiscal modern, prin care a fost desfiinţate categoriile privilegiate. Creditul era asigurat de capitalul cămătăresc, împrumuturile erau date pe termene scurte cu mari dobânzi pe bază de ipoteci. În 1860 Imperiul Otoman a deschis două bănci – una la Bucureşti şi alta la Galaţi, bănci cu capital englez.

Inre 1900 si 1913, treaba mergea aparent bine. Bugetul era chiar pe excedent, ceea ce nu mai vazuse demult Romania si nici nu urma sa vada in graba. Practic, marele efort financiar făcut în războiul de independenţă din 1877 a dus la deficite mari pana pe la 1900. Culmea, impozitarea celor bogati a echilibrat atunci bugetul Statului. Dar sa nu anticipam chiar in halul asta.

Primul împrumut extern a fost făcut în 1864 la o bancă engleză. După venirea regelui Carol împrumuturile au fost “mutate” catre Germania. Conditiile(conditionalitatile, am zice azi” erau dure, iar ceea ce a declarat mai zilele trecute Basescu (legat de solicitarea strainilor de a se privatiza un sector sau altul) era floare la ureche. Pe la 1865,  pe lângă dobânzile mari, trebuiau concesionate în special terenuri petroliere şi minere, servicii de navigaţie fluvială şi maritimă. Cea mai mare parte a datoriei publice a României era externă- 88%.
Dupa doi ani de neutralitate , Romania a intrat in razboi. V-ati prins, deficitele au inceput iar sa sara in aer. Pentru a le acoperi, (in 1918 ajungeau la 1.273,2 milioane lei), guvernul a recurs la un noi împrumuturi în valoare totală de 1,2 miliarde lei. Mai adaugati  banii tipăriţi de Banca Generală ce a căpătat dreptul să emită monedă după ocuparea ţăriide catre  trupele germane, în valoare de peste 2 miliarde lei – cu care după ce se cumpărau produsele de către ocupanţi – practic moneda nu mai avea nici  valoare, nici  acoperire – banii de ocupaţie putând fi tipăriţi la discreţie.

Petrolul – exploatarea, prelucrarea şi comercializarea produselor – era concesionat pe timp de 30 de ani unui consorţiu german-austro-ungar la preţurile stabilite de acesta. Timp de 9 ani – până în 1926 – România trebuie să dea Puterilor Centrale surplusul de cereale la preţul stabilit de acestea.

Etapa cuprinsă între 1922-1928 este considerată ca o etapă de stabilitate, de dezvoltare. Producţia industrială a crescut simţitor, au fost rezolvate problemele procurării materiei prime prin atragerea în circuitul economic mondial a unor ţări din Asia, Africa şi America Latină. În urma unor intense măsuri financiare s-a reglementat circulaţia bănească europeană în 1924. A sporit comerţul mondial, anul 1925 fiind cel mai ridicat nivel interbelic. Dezvoltarea economică mondială a avut un caracter inegal de la un stat la altul, fapt ce va alimenta puternice contradicţii între state.
Marea Depresiune . Între anii 1929-1933 – economia mondială este zguduită de o puternică criză economică, ce a cuprins întreaga viaţă economică socială şi politică.

Producţia industrială a scăzut în 1933 cu aproximativ 37% faţă de anul 1929. Criza a cuprins şi agricultura, preţurile produselor agricole au scăzut aproape la un sfert. Cel mai mult au suferit ţările mici întrucât marile puteri au încercat să iasă din criză pe seama statelor mici.
Perioada 1934-1939 s-a caracterizat printr-o anumită depresiune ce a urmat crizei. De fapt perioada de criză nu a fost definitiv înlăturată, agricultura rămânând în cele mai multe ţări în criză. Aceasta este perioada de ascuţire la maximum a contradicţiilor dintre stat – contradicţii ce vor duce la declanşarea celui de-al doilea război mondial. În această perioadă principiile liberalismului economic au fost tot mai mult abandonate apărând doctrine economice noi – neoliberalismul social democratic.

Sursa graficelor o reprezinta Maddison (Word Economy) si Istoria Economiei Romanesti.

In postul urmator, despre masurile de reforma fiscala luate in Romania, vs cele luate in tarile din jur, dupa criteriul dinamicii veniturilor bugetare. Potrivit lui Papacostea, in Romania medievala fiscalitatea era întemeiată pe o economie covârşitor agrară si se alimenta aproape in exclusivitate din producţia economiei rurale; în cadrul acesteia, creşterea animalelor era principalul izvor de venituri. Cunoscând aceasta, boierii consilieri sugerau austriecilor- în momentele când incasarile erau  în impas-  adaptarea termenelor de încasare la ritmul comerţului de animale, invocandu-se păsuiri până la sosirea negustorilor sud-dunăreni, „… cărora săracii vânzându-le animalele lor… vor putea mai cu uşurinţă să facă faţă contribuţiei” (Papacostea). In secolul XVIII, evaziunea fiscala depasea 50% si se datora in principal, boierilor (categoriei de populatie cu venituri ridicate).

In Sparta, din cauza ca cei batrani ajunsesera mai multi decat cei tineri (vezi Romania azi), cei care aveai 3 copii erau scutiti de gardă; cetăţeanul care are patru este scutit de orice impozit.  (Aristotel, Politica).

Vezi aici o istorie a darilro in Romania, de la Tepes incoace

Reducerea sarcinii fiscale provine în întregime sau aproape în întregime din reducerea impozitului pe venit în Germania, Grecia, Noua Zeelandă şi Suedia. În Danemarca, impozitele pe venit au scăzut iar beneficiile sociale au crescut (efectul acestora din urmă nu este afişat direct în tabel), ca urmare a introducerii unui „green check” care sa compenseze creşterea taxelor de mediu.  In Ungaria s-au redus impozitele atat la angajat cat si la angajator. Nu cu mult, dar suficient cat sa dea un semnal baietilor veseli de la FMI.

In Japonia lucrurile s-au petrecut fix pe dos, acolo si situatia fiind de cu totul alta natura. Spaniolii au preferat sa urce impozitul pe venit. In fine, din tabele se poate vedea ce si cum, fara prea multe alte explicatii.

Ca veni vorba despre sarcini fiscale, va intrebati probabil care e nivelul in Romania. Vedeti in graficul urmator niste calcule, via Consiliul Fiscal. Dacă guvernul ar decide să taie cotele de contribuţii sociale, o parte din salariile primite în plic ar putea  fi înregistrate la inspectoratele de muncă, asta e cert. Reducerea cotelor contribuţiilor de asigurări sociale poate fi o soluţie pentru reducerea evaziunii pe piaţa muncii. Ca regula, conformarea voluntară a crescut rapid în momentele în care contribuţiile sociale au scăzut.

El susţine că pe plătitorii români de contribuţii sociale îi motivează să scoată aceste venituri la lumină mai degrabă reducerea cotelor la CAS decât o diminuare a impozitului pe venit.

Tabelul urmator prezinta câştigurile salariale brute si nete medii pe cativa ani in urma intr-o serie de tari ale lumii acesteia. Sursa datelor: OECD, care le ia de la fiecare stat in parte. Am uitat sa adaug o coloana separata cu inflatia din fiecare tara pentru ca are si ea o influenta acolo.  Mai mult, trebuie spus ca atunci cand calculeaza salariile medii, unele tari exclud castigurile din munca part-time, iar altele nu.

Ca sa nu mai zic de greci, care au un sistem de deductibilitati de ti se infunda trompa lui Eustacchio numai auzindu-le. Poate ar merita unpost distinct doar pe aceasta tema.

Inca ceva. Daca ne uitam la lista salariilor pe 2010 fata de 2009 vedem boieri Mneavoastra ca ele au crescut mai peste tot. Nu zic ca e de urmat exemplul tarilor respective, doar iau nota de asta. In finalul acestui post aveti si linkul cu nivelul brut al acestora in cateva tari.

In Romania,  la nivelul anului 2009, gradul de eficienţă al taxării în cazul taxei pe valoarea adăugată şi a contribuţiilor sociale – calculat ca raport între rata implicită de impozitare şi cea legală – este printre cele mai reduse din ţările est europene din eşantion, 58% în cazul TVA-ului, faţă de Estonia (90%) sau Bulgaria (71%) şi 64% în cazul contribuţiilor sociale.

Sistemul de taxe şi impozite în România, zic specialistii, are cateva mari bube: o colectare slabă, o administrare ineficientă şi o birocraţie excesivă, o bază de impozitare relativ redusă, cu multe excepţii şi deduceri legale şi o evaziune fiscală ridicată.

Analizele Consiliului fiscal apreciază drept optimiste în special proiecţiile privind piaţa muncii pentru anul 2011 – în speţă cele legate de dinamica salariului mediu brut şi a numărul de salariaţi, ceea ce implică existenţa unor riscuri în ceea ce priveşte realizarea veniturilor programate la capitolele „impozite pe venit şi salarii”, respectiv „contribuţii sociale”.

Cifra de 5,9% avansată pentru ritmul de creştere anuală a câştigului salarial mediu brut pe total economie în 2011 implică o dinamică anuală de aproximativ 10% a salariului mediu brut în sectorul privat, dat fiind faptul că reducerea cu 25% la sută a salariilor bugetarilor va fi inversată doar parţial la începutul anului 2011 (+15% în medie conform SFB) şi va fi însoţită de eliminarea celui de-al 13-lea salariu şi a primelor de vacanţă.

O astfel de creştere salarială în sectorul privat pare, zice Consiliul Fiscal, destul de dificil de realizat în contextul unei reveniri economice amânate, mai ales având în vedere existenţa unor potenţiale efecte de demonstraţie din partea sectorului public şi a presiunilor suplimentare la nivelul ofertei pe piaţa muncii, exercitate de disponibilizările preconizate în sectorul bugetar.

De asemenea, în condiţiile unei reveniri economice incipiente, creşterea de 0,5% avută în vedere în 2011 pentru numărul de salariaţi pe total economie apare drept dificil de realizat, având în vedere că această estimare implică faptul că sectorul privat va fi capabil nu numai să absoarbă relativ rapid cele 74.000 de persoane disponibilizate în sectorul public în cursul anului 2010 (cea mai parte urmând a fi disponibilizaţi spre sfârşitul anului curent) şi cei 15.000 de salariaţi din sectorul public, cel puţin, ce urmează a fi disponibilizaţi în cursul anului următor (conform ultimei scrisori de intenţie trimise către FMI), dar să şi creeze locuri de muncă suplimentare.

Coroborând aceste aspecte cu reţinerile exprimate de Consiliul Fiscal în opinia privind ultima rectificare bugetară în ceea ce priveşte veniturile programate pentru anul 2010 la capitolele „impozit pe profit”, „accize” şi „contribuţii sociale”, Consiliul fiscal consideră că există riscuri semnificative la adresa prognozei veniturilor pentru anul 2011,  riscuri a căror materializare ar antrena, datorită efectului de bază, consecinţe negative asupra veniturilor bugetului general consolidat până la sfârşitul orizontului de prognoză (2013).

În plus, atingerea ţintei de deficit al bugetului general consolidat în anul 2012, care asigură şi respectarea termenului limită fixat României de către Consiliul Uniunii Europene pentru corectarea deficitului excesiv, pare să depindă de o creştere cu 0,2% din PIB a veniturilor nefiscale în acel an, fără ca sursele unei asemenea creşteri să fie argumentate, ceea ce, în consecinţă, pare a fi nerealist.

Aici aveti salariile brute 2009-2010 in mai multe state , iar aici sursa documentarii

In termeni economici, ofrandele reprezinta renuntarea la o parte din activele detinute, fara a primi musai ceva in  schimbul lor. Cu taxele e altceva. De regula, la plata unei taxe, primesti ceva in schimbul banilor. De pilda, in schimbul  taxei de pasaport, primesti un pasaport nou.

Partea buna cu ofrandele e ca plateai cat voia muschiul tau, ne-existand un Fisc (decat cel divin) care sa te traga de maneca si sa te ameninte cu executarea silita.

In forma pe care o stim azi, impozitele au aparut acum cateva mii de ani.

• Egiptenii

plateau de pilda o taxa (cheironasion) pentru a putea exersa anumite meserii. Viticultorii erau apoi obligati sa achite in natura a sasea parte din recolta, exceptarile acordate fiind in numar foarte mic. Cetatenii de rand mai plateau chômatikon-ul, din care se intretineau digurile, phylakititon –taxa de functionare a politiei sau iatrikon –ul, din care se plateau medicii din serviciul public. Mai era taxa pe sare – haliké, de la care erau scutiti copiii.

• Grecii

Fiscalitatea directa nu era asa de dezvoltata, elenii ne-obosindu-se nici pe vremea aia sa puna la punct un sistem fiscal prea complex. Erai bogat ? Venea Fiscul si iti soptea dulce in ureche : “Eisfora !” (impozitul pe avere) care nu era luat cu regularitate, ci numai atunci cand Statul decidea. Tot aia bogatii plateau din banii lor functionarea serviciilor publice ( liturgies, choregie, gymnasiarchie samd). Fiscalitatea indirecta era in schimb foarte bine pusa la punct. Existau taxe pe case, pe sclavi, pe uleiuri, pe vin, pe faneturi etc. In orasele bogate in aur, unele taxe erau eliminate, serviciile publice fiind sustinute din comertul aurifer.

• Evul Mediu

In primul rand, era claca. Deh, Ev Mediu, ce sa mai….Claca era un impozit in natura, pe care seniorul il primea de la cei care stateau pe domeniul sau. Mai era un impozit funciar (la taille) din care era destinat finantarii armatei. Biserica iti lua si ea o zeciuiala, aplicata veniturilor. Taxa pe sare (care reprezenta 6% din veniturile la bugetul Frantei) era mai degraba o acciza. Era inclusa in pretul sarii care se cumpara din depozitele regale, monopolul Statului asupra sarii fiind de neatins. De “banalitati” ati auzit ? Astea erau tot un fel de taxa pe tehnologia pe care seniorul o punea la dispozitie amaratilor. Nu va ganditi la DVD playere sau la Iphone, ciu la lucruri infinit mai utile, gen mori, prese de struguri samd. Voiai sa iti faci o paine ? No problema ! Treci pe la casierie, marca banu, si p`orma din ce iti mai ramane, fa-ti un covrigutz.

Sa nu uitam de fumarit (focagium).Asta a fost introdus mai intai tot pentru stipendierea armatei Frantei, dupa care a fost utilizat pentru a sustine un aparat bugetar tot mai numeros.

• Epoca moderna

Taxarea se orienteaza catre penalizarea celor bogati. In Franta, veniturile fiscale au crescut de 6 ori in 40 de ani. In Marea Britanie s-a ajuns la razboi civil dupa ce Charles I-ul a marit taele mult prea mult fata de cat putea suporta populatie.

(va urma)

Intr-un trib, seful de trib ia decizii pentru toti membrii tribului, dupa ce se consulta cu batranii, tinerii si cei care au reputatia ca tin tribul pe linia de plutire. Daca nu o face, risca o revolta in trib sau alte chestiuni la care nu are cum sa le faca fatza fizic.

Asa trebuie sa se petreaca lucrurile si intr-o comunitate sociala cum e un stat. Te consulti cucei care te tin in spate, ii intrebi pe investitorii straini cam cum ar face ei, asculti toate vocile importante si apoi deliberezi si iei o decizie.

E drept, ai de armonizat interese multiple. Sunt in primul rand cetatenii aia tampiti, care au votat sperand sa o duca mai bine. Pe urma, ai mediul de afaceri autohton, pe care musai ar fi sa il incurajezi, sa-l dezvolti.  Ai de impacat si mediul de afaceri strain, care a mai umblat prin lume si mai stie si el cam cum se fac legile de business. Pe toti nu ii poti impaca. Dar macar o parte din tot ce inseamna textura sociala si de afaceri, trebuie sa o multumesti.

Sa iei decizii care chiar nu multumesc pe nimeni, e perdant din start. Populatia nu e multumita ca I se va mari costul vietii. Firmele reactioneaza si ele la cresterea taxelor. Strainii vin si iti spun ca nu e bine si ca mai e loc de calcule.

Nu la noi, insa. Ce vorbesti, Hans? Mai intai dam cu pumnul si le spunem in treacat ca puteam lovi si cu barosul, daca asa ne dicta muschiul nostru. Nu conteaza ca ne-a costat campania electorala muuuulte procente din PIB, ca s-au dus bani aiurea si ca nu se pot incasa altii din pricini la fel de aiurea.

In BNR domneste nervozitatea si iritarea si ii inteleg foarte bine. Trebuie sa isi revizuiasca o intreaga filozofie ca sa nu se duca de rapa munca lor de ani buni de zile.  Strainii se plang si ei ca nu e bine. Romanii (capul de locuitor din statistici) ar avea si ei ceva de spus. Intr-un cuvant, toti simt ca pierd. Singurul castigator pare a fi Imparatul Deficit Fiscal.

Dar daca calculele unora nu se potrivesc cu rezultatele celorlalti?

E prea multa iresponsabilitate in Romania.

In Dacia salinele şi păşunile erau arendate obişnuit împreună, aceluiaşi conductor. Aceşti conductores erau de obicei oameni bogaţi, unii făcînd parte  din   ordinul  ecvestru şi ocupînd funcţii onorifice dintre cele mai înalte în oraşele Daciei. Ganditi-va la ei ca la un Videanu, Berceanu sau de ce nu?, Dan Diaconescu in direct.

Veniturile rezultate din arendarea acestor domenii imperiale  alimentau fiscul, în sfîrşit o bună parte din pămîntul Daciei a fost lăsat în folosinţă populaţiei autohtone. Ghertzoilor, cum ar veni. Impozitelor acelora li se spunea elegant ager  tributarius, alcătuit din  pămînturile cele mai rele şi mai puţin productive, situate în estul provinciei şi în alte ţinuturi de margine care au atras mai puţin pe romani. In schimbul folosinţei pămîntului ei trebuiau să plătească impozite grele, fiind totodată obligaţi la diferite prestaţii şi corvezi, faţă de trupele din castre, faţă de serviciul public de poştă (cursus) şi   să  lucreze   în   mine   etc.

Inspectorii ANAF ai vremii se numeau banal. Subprocurator aurariarum (adjunctul procu­ratorului), tabularii (contabilii), adiutores tabularii (ajutoarele acestora) dispensatores (casierii), librarii (agenţi ai fiscului), scribae (registratori) ş.a.m.d. Prin aceşti funcţionari mărunţi se încasau impozitele şi cotele de aur datorate statului, se făcea controlul pe teren şi altele. Ca oameni ai împăratului, ei erau puternici şi venali şi constituiau un fel de “corp” numit în inscripţii: liberti et familia aurariarum

Impozitele (vectigalia), ce se plăteau în Dacia, erau aceleaşi ca şi în alte provincii imperiale romane. Ele erau directe şi indirecte. Ca impozite directe amintim asa: pe cel funciar, plătit pentru terenuri şi imobile (capitatio terrena). Acesta – atestat într-o tăbliţă cerată- reprezenta  o dare stabilită prin recensămînt (tributa).Erau scutiei (iata si primele nise fiscale), cetăţeni din oraşele care primiseră în Dacia dreptul italic (Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa). Mai aveam apoi capitaţia (tributum capitis) încasat de la oameni de condiţie liberă, cetăţeni sau necetăţeni.

Dările indirecte erau mult mai variate şi nume­roase. Astfel era birul de 5% plătit pe moşteniri (vicesima hereditatum) sau pentru eliberări de sclavi (vicesima manumissionum). Despre acesta avem menţiuni la Romula şi Doştat, localităţi în care apare sclavul Hylas, mai apoi liberat, cu calitatea de vicesimarius, deci ca strîngător al acestui impozit de 5%. Deşi tăbliţele cerate, conţinînd contracte asupra vînzărilor de robi şi a unor mărfuri obişnuite, nu le menţionează, se plăteau cu acea ocazie, taxe de 4% din valoarea sclavului, iar pentru a doua categorie, 1% din costul mărfii.

Conducerea finanţelor o avea în fiecare din cele trei Dacii, cîte un procurator ajutat de o adevărată armată de funcţionari inferiori, recrutaţi mai toţi din rîndul sclavilor şi al liberţilor de stat. Tot din grupa obligaţiilor fiscale făceau parte şi corvezile la care erau supuşi ţăranii, pentru transporturi, întreţinerea drumu­rilor, găzduirea funcţionarilor împărăteşti şi altele.

Statul practica o adevărată politică de jaf fiscal, încît “ Birurile, dările către stat şi prestaţiile de tot felul aruncau masa populaţiei într-o sărăcie din ce în ce mai mare; împilarea devenise insuportabilă din cauza guvernatorilor, perceptorilor şi soldaţilor, care storceau fără milă populaţia “.

O mare pacoste erau  şi taxele de vamă (portorium). Ele se încasau pentru mărfuri şi călători, la frontierele provinciilor, apoi în interiorul lor, ca taxe de bariere (accizele de azi), la intrarea în oraşe, taxe de circulaţie pe drumurile principale şi de trecere peste poduri. La mărfuri se plăteau 2,50% din valoarea lor, dar erau şi scutiri, de care bene­ficiau tot cei înstăriţi. De la Traian la Marcus Aurelius, statul arendează vămile unor asociaţii de publicării sau oameni de afaceri (conductores), ca mai apoi să se treacă la perceperea directă a lor de către împărat, prin grija unor procuratores.

La Micia s-a găsit o inscripţie pusă de sclavul vamal Felix, lui Iupiter, Pămîntului Daciei, Geniului poporului roman şi al comerţului, drept recunoştinţă pentru avansarea sa (promotus) din staţia Micia, unde funcţiona ca locţiitor de şef de oficiu (vicarius), în post titular, ca şef de vamă la Pons Augusti.

O placă de marmură descoperită la Drobeta vorbeşte despre construcţia din temelii a unui tabularium, prin stră­duinţa a doi sclavi, puşi aci sub ordinele unui procurator al împăratului Septimius Severus. E probabil că unul dintre sclavi avea în grija sa taxele vamale ale portului Drobeta, iar altul pe cele legate de trecerea peste podul lui Traian.

Dintr-o inscripţie, se pare că şi la Sucidava exista aceeaşi dublă situaţie. în staţiunile vamale mai importante, personalul vamal inferior, compus din aceiaşi sclavi, avea diferite atribuţii, cum au fost arcarii (casieri), contrascriptores (verificatori de acte, cunoscuţi la Dierna), dispensatores (socotitori-casieri), tabularii (conta­bili) şi alţii. Din rîndul acestora, cei ce îndepliniseră funcţia ca dispensatores reuşiseră a-şi forma o avere personală, care le permitea să aibă şi ei, la rîndul lor, sclavi personali, sau să ridice temple din bani proprii. Mulţi negustori şi oraşe căutau prietenia funcţionarilor superiori de vamă, pentru a-şi asigura unele scutiri de taxe.

Vezi si care a fost primul forfetar sau ce efecte au avut curbele de sacrificiu.

Sursa folosita in textul de mai sus este Daicoviciu, Istoria Romanilor, plus cateva carti de economie de pe la 1915, pe care le-am cumparat de la un anticariat.