Nu stiu de ce am impresia ca specula pe moneda se „upgradeaza”. Devine specula pe riscul de faliment al statelor. In lumea moderna, nu mai e suficient sa pariezi pe moneda unui Stat. Pariezi pe intreg Statul, watta hell….
Celebrele Credit Default Swaps (CDS) iti permit asta. De fapt, pentru asta au si fost „inventate”. CDS-ul este un contract prin care cumparatorul plateste vanzatorului o suma anuala (comision, ziceti`i cum vreti) calculata in puncte de baza raportate la dobanda obligatiunilor emise de acesta din urma. Un CDS se poate compara cu o asigurare ( eu i-as spune asigurare-amanet) care transfera riscul de faliment unei entitati numai bune sa si-l asume.
Practic, se speculeaza pe spreadul creditelor.

Daca de pilda un investitor detine obligatiuni ale caror spread intuieste ca va creste, interesul lui e sa cumpere CDS`uri, pentru a le revinde cu profit.
Primul CDS a fost lansat de JP Morgan prin `97. Banca a lansat pentru prima data in lumea asta cruda si nedreapta produsul „Bistro” (prescurtare pentru Broad Index Secured Trust Offering), prin care instrumentul derivat al creditului era folosit pentru „curăţirea” bilanţului băncii. S-a pornit de la un coş de credite şi s-a făcut distincţia (în termeni contabil între riscul teoretic ca aceste credite să devină neperformante şi creditele in sine

Acest risc de neperformanţă se vindea unei companii „de hârtie”, cunoscută ca vehicul de scop special, care la rândul ei emitea obligaţiunile pe care investitorii să le poată cumpăra. Dacă multe dintre credite devin neperformante, bineînţeles că valoarea obligaţiunilor scade, însă, dacă aceasta nu se întâmplă, obligaţiunile sunt sigure pentru investitori. În orice caz, ideea este că oricine cumpără astfel de obligaţiuni, mizează pe riscul neperformanţei creditelor.

În măsura în care tranzacţia este structurată astfel încât să facă obligaţiunile să pară ieftine în raport cu riscul de neperformanţă, investitorii vor gândi că au făcut o afacere bună.
Afacerea pare şi mai bună pentru banca care a iniţiat-o. Vânzarea riscului de credit unor noi investitori are implicaţii de cea mai mare importanţă din punct de vedere al reglementării.

Normele internaţionale impun băncilor un anumit nivel de rezerve pentru riscul de credit. Dar, vânzând riscul altcuiva, băncile ar putea susţine că nu au nevoie de aceste rezerve. Autorităţile de reglementare au acceptat argumentul, din moment ce din punct de vedere contabil riscul a fost înlăturat. În acest fel, băncile dispun de mai multe fonduri pentru credite.

JP Morgan a început să utilizeze Bistro pentru a-şi curăţa propriul portofoliu de credit, pentru ca apoi să ofere acest instrument şi altor bănci. Ulterior, banca a decis să colaboreze cu rivalii pentru construirea unei infrastructuri care să creeze o piaţă cât mai mare posibilă.

PS Cata vreme industria jocurilor de noroc, a pariurilor, se taxeaza la greu, nu vad de ce nu ar fi taxata si industria pariorilor pe cds`uri.

Succesul implică şi un cost. Pe măsură ce derivatele de credit s-au răspândit, ele au devenit banale, aşa cum s-a întâmplat la rândul lor cu swap-urile. Într-adevăr, este general recunoscut faptul că ciclul inovaţiilor s-a accelerat în mod dramatic, având în vedere că tehnologia integrează mai puternic pieţele.
Majoritatea specialiştilor în domeniul bancar insistă asupra faptului că noile instrumente fac mai sigure pieţele financiare.

Există însă şi un revers al medaliei. Dispersarea mare a riscului face mult mai dificilă pentru specialiştii băncilor şi ai băncii centrale previzionarea a ceea ce se poate întâmpla în cazul unei crize de proporţii.
„Specialiştii” in speculatii spun că mai este loc pentru alte inovaţii în domeniul instrumentelor derivate de credit, produse de generaţia a doua şi a treia, prin combinarea instrumentelor de primă generaţie în modalităţi noi, mai complexe.

În 1997, JP Morgan a lansat primul derivativ, numit Bistro (prescurtare pentru Broad Index Secured Trust Offering), prin care instrumentul derivat al Ideea care a atras cel mai mult atenţia a fost asocierea instrumentelor financiare derivate cu creditul.

La început, nu se ştia cum să fie stabilit preţul unui astfel de contract şi nici ce formă legală să aibă acesta. JP Morgan, a creat un contract care o proteja în cazul neperformanţei unui coş de obligaţiuni. Contractul stipula ca în cazul neperformanţei uneia dintre obligaţiuni, un investitor să plătească băncii o compensaţie. În cazul când nu s-a întâmplat ca obligaţiunile să fie neperformante, investitorul câştigă pentru că a primit o primă pentru asumarea riscului. Ca urmare, atât timp cât se poate stabili un preţ care să mulţumească toată lumea, banca îşi reduce riscul, iar investitorul dobândeşte un profit.

S-a pornit de la un cos de credite si s-a facut distinctia (în termeni contabili) între riscul teoretic ca aceste credite sa devina neperformante si creditele ca atare. Unde s-a ajuns, cititi aici