Nu stiu de ce am impresia ca specula pe moneda se „upgradeaza”. Devine specula pe riscul de faliment al statelor. In lumea moderna, nu mai e suficient sa pariezi pe moneda unui Stat. Pariezi pe intreg Statul, watta hell….
Celebrele Credit Default Swaps (CDS) iti permit asta. De fapt, pentru asta au si fost „inventate”. CDS-ul este un contract prin care cumparatorul plateste vanzatorului o suma anuala (comision, ziceti`i cum vreti) calculata in puncte de baza raportate la dobanda obligatiunilor emise de acesta din urma. Un CDS se poate compara cu o asigurare ( eu i-as spune asigurare-amanet) care transfera riscul de faliment unei entitati numai bune sa si-l asume.
Practic, se speculeaza pe spreadul creditelor.

Daca de pilda un investitor detine obligatiuni ale caror spread intuieste ca va creste, interesul lui e sa cumpere CDS`uri, pentru a le revinde cu profit.
Primul CDS a fost lansat de JP Morgan prin `97. Banca a lansat pentru prima data in lumea asta cruda si nedreapta produsul „Bistro” (prescurtare pentru Broad Index Secured Trust Offering), prin care instrumentul derivat al creditului era folosit pentru „curăţirea” bilanţului băncii. S-a pornit de la un coş de credite şi s-a făcut distincţia (în termeni contabil între riscul teoretic ca aceste credite să devină neperformante şi creditele in sine

Acest risc de neperformanţă se vindea unei companii „de hârtie”, cunoscută ca vehicul de scop special, care la rândul ei emitea obligaţiunile pe care investitorii să le poată cumpăra. Dacă multe dintre credite devin neperformante, bineînţeles că valoarea obligaţiunilor scade, însă, dacă aceasta nu se întâmplă, obligaţiunile sunt sigure pentru investitori. În orice caz, ideea este că oricine cumpără astfel de obligaţiuni, mizează pe riscul neperformanţei creditelor.

În măsura în care tranzacţia este structurată astfel încât să facă obligaţiunile să pară ieftine în raport cu riscul de neperformanţă, investitorii vor gândi că au făcut o afacere bună.
Afacerea pare şi mai bună pentru banca care a iniţiat-o. Vânzarea riscului de credit unor noi investitori are implicaţii de cea mai mare importanţă din punct de vedere al reglementării.

Normele internaţionale impun băncilor un anumit nivel de rezerve pentru riscul de credit. Dar, vânzând riscul altcuiva, băncile ar putea susţine că nu au nevoie de aceste rezerve. Autorităţile de reglementare au acceptat argumentul, din moment ce din punct de vedere contabil riscul a fost înlăturat. În acest fel, băncile dispun de mai multe fonduri pentru credite.

JP Morgan a început să utilizeze Bistro pentru a-şi curăţa propriul portofoliu de credit, pentru ca apoi să ofere acest instrument şi altor bănci. Ulterior, banca a decis să colaboreze cu rivalii pentru construirea unei infrastructuri care să creeze o piaţă cât mai mare posibilă.

PS Cata vreme industria jocurilor de noroc, a pariurilor, se taxeaza la greu, nu vad de ce nu ar fi taxata si industria pariorilor pe cds`uri.

Succesul implică şi un cost. Pe măsură ce derivatele de credit s-au răspândit, ele au devenit banale, aşa cum s-a întâmplat la rândul lor cu swap-urile. Într-adevăr, este general recunoscut faptul că ciclul inovaţiilor s-a accelerat în mod dramatic, având în vedere că tehnologia integrează mai puternic pieţele.
Majoritatea specialiştilor în domeniul bancar insistă asupra faptului că noile instrumente fac mai sigure pieţele financiare.

Există însă şi un revers al medaliei. Dispersarea mare a riscului face mult mai dificilă pentru specialiştii băncilor şi ai băncii centrale previzionarea a ceea ce se poate întâmpla în cazul unei crize de proporţii.
„Specialiştii” in speculatii spun că mai este loc pentru alte inovaţii în domeniul instrumentelor derivate de credit, produse de generaţia a doua şi a treia, prin combinarea instrumentelor de primă generaţie în modalităţi noi, mai complexe.

Când se pronunţă asupra bonităţii unui emitent, agenţiile de rating se află în faţa unui compomis între oportunitate şi volatilitate. Informaţiile pentru evaluarea bonităţii unui emitent se primesc cu frecvenţă mare, astfel încât calificativele de credit trebuie actualizate permanent. Această actualizare măreşte volatilitatea calificativului de credit. Agenţiile de rating încearcă să echilibreze aceste obiective divergente prin comunicate multiple.
Investitorii apreciază un semnal dat la timp privind posibile modificări legate de bonitate, precum şi un semnal stabil referitor la bonitatea implicită. Impactul este cel mai puternic în cazul în care calificativul unui emitent (de titluri) este revizuit în sensul scăderii şi nu este neglijabil nici în cazul în care comunicarea calificativului este precedată de un comunicat similar.
Agenţiile de rating furnizează investitorilor o opinie referitoare la capacitatea unui emitent de a-şi îndeplini obligaţiile financiare. Opinia este cuprinsă în calificativul de credit. Calificativul de credit nu este o măsură precisă a riscului de credit, ci facilitează compararea emitenţilor cu ajutorul unor categorii de risc standardizate.
Spre deosebire de calificative, preţurile titlurilor în contul datoriei şi preţurile acţiunilor încorporează rapid orice informaţie relevantă în evaluarea condiţiilor financiare şi de funcţionare ale firmei. Astfel, investitorii îşi revizuiesc prognozele, iar preţurile se modifică corespunzător.

Prin urmare, preţurile pieţei sunt indicatori mai actualizaţi la schimbarea calităţii creditului decât calificativele, însă datorită actualizării permanente sunt indicatori mai volatili.
Pentru a veni în întâmpinarea cerinţei investitorilor de a avea indicatori mai adecvaţi decât calificativele de credit, dar mai puţin volatili decât preţurile pieţei, agenţiile de credit au introdus în anii ’80 două alte tipuri de comunicate de rating: perspective şi revizuiri. Valoarea informaţională a ratingului poate depinde de dimensiunea firmei. Ipoteza informaţiei diferenţiate atestă că elaborarea şi diseminarea de informaţii private sunt o funcţie a dimensiunii firmei. Investitorii acordă o mai mare importanţă evaluării făcute de agenţiile de rating pentru firmele cu capital mic (small-cap firms), decât propriilor evaluări legate de firme cu capital mare.

Chiar dacă aceste comunicate de rating nu transmit noi informaţii cu privire la bonitatea emitenţilor, restricţii instituţionale şi de reglementare pot face ca acestea să aibă un impact asupra preţurilor activelor. Participanţii pe piaţă şi autorităţile de reglementare deleagă frecvent monitorizarea riscului de credit către agenţiile de rating. Posibilitatea investitorilor de a acţiona conform propriilor evaluări ale riscului poate fi restricţionată (nu pot cumpăra sau vinde titluri) până când o agenţie de rating se pronunţă asupra bonităţii emitentului. Astfel, în afară de conţinutul informaţional, comunicatele de rating influenţează preţurile prin presiunile de cumpărare sau vânzare din partea investitorilor supuşi restricţiilor.
Multor fonduri de investiţii, fonduri de pensii sau altor investitori instituţionali nu li se permite prin mandat să deţină titluri în contul datoriei sub un prag (nivel) prestabilit.
Restricţiile se referă în general la instrumente de îndatorare, astfel încât impactul este mai  important asupra spread-urilor de credit decât asupra preţurilor acţiunilor.
Rezultatele sunt similare, indiferent dacă comunicatele de rating sunt precedate de alte comunicate de acelaşi gen. Aceasta confirmă faptul că investitorii apreciază atât semnalul oportun cuprins în revizuiri şi perspective, cât şi semnalul stabil oferit de scăderea calificativului.
Impactul comunicatelor de rating poate fi diminuat prin integrarea pieţelor pentru titluri emise în contul datoriei, cu calificativ adecvat pentru investiţii (investment grade) şi randament înalt.