Ideea securitizarii arieratelor prinde tot mai mult la FMI

Despre ideea de a securitiza arieratele guvernamentale am scris prin martie. In ZF-ul de azi, Tanasescu spune ca urmeaza o analiza a fiecarei companii, “avandu-se in vedere ca solutie fie majorarea de capital fie securitizarea datoriilor“. In favoarea acestei optiuni sunt si Daianu, Lungu sau Voinea in anumite conditii desigur.

Ar fi o solutie buna, cel putin pentru moment.

Si daca am securitiza arieratele guvernamentale?

Arieratele au fost si sunt o problema a Romaniei de dinainte de 89. Fostul guvernator al BNR, Florea Dumitrescu, i mi marturisea in tr-o discutie recenta avuta la domnia sa acasa, ca prin 1983 s-a derulat un program foarte strict de stabilire a firmelor care duc la formarea acestor arierate. S-a ajuns la un numar de 20 de firme, iar problema a putut fi mult mai putin costisitor rezolvata. Acum, asemenea analize nu stiu sa se faca. Nici nu se stie cu foarte mare exactitate volumul si structura lor la nivel de 2010. Cateva studii au fost facute, dar mai degraba accentul a fost pus pe ritmul de crestere decat pe solutii.  Una din caile prin care aceste arierate ar putea fi eliminate (obligatie la care Guvernul s-a angajat) si despre care nu prea vad sa se discute este securitizarea acestora.

Continue reading

In terra nostrae multe arierate sunt

Cand e vorba de indivizi, a fi arierat inseamna a fi inapoiat mintal. Cand e vorba de firme, se cheama ca esti istet. Ca „te descurci” cu plata datoriilor, fie ca esti firma de stat, fie privata, fie chiar Statul insusi.

Daca vine vorba despre acordul cu FMI, arieratele care ingrijoreaza sunt banii pe care ii are de dat Statul, firmelor. Ai reparat o bisericutza si ai de incasat niste bani de la Ministerul Cultelor? Mai stai, ca bunul Dumnezeu va vedea fapta ta buna.In Sanatate lucrurile stau inca si mai rau. Un arierat se stinge, doua noi facturi apar.

Arieratele reprezinta un efect al ne-restructurarii economiei. Ca arieratele sunt si o forma indirecta de finantare pe care unele firme o prefera creditului, se stie. Istoria ne spune ca larga răspândire a arieratelor în România reflectă viteza de melc cu care se realizează restructurarea. Firmele de stat, după ce au pierdut accesul la creditare directă şi la subvenţiile bugetare în 1990, au început să recurgă la compensări de plăţi şi la arierate pentru a se putea menţine pe linia de plutire.
Lipsa de transparenţă asociată Ministerului de Finante a împiedicat reformele structurale şi a contribuit la creşterea economiei informale, slăbirea guvernului şi creşterea evaziunii fiscale. Asta daca e sa fim corecti.
Continue reading

Despre crizele bancare autohtone.O prima privire pe furiş

“Frunză galbenă de priză/ Am avut şi noi o criză” (folclor cules din zona BNR)

Actul1, scena 1. Data stelara 1990. Bancile romulane faceau sex oral cu orice norma economica de bun simt, practicand rate puternic negative ale dobânzilor. Nu doar in 1990 ci si in anul stelar urmator, bancherii romulani se ghidau dupa norme klingoniene de credit. Dobanzile erau la nivelul din `89, carele vasazica sub 5% la depozite si sub 10% la credite, in vreme ce larva inflationista devenise ditamai Viermele si se juca voios cam pe la 37,7% în 1990 si in jurul a 222,8% în 1991. Tendinta a continuat si în anul stelar 1992, când rata inflatiei a fost de 199,2%, dar dobânzile la creditele romulane s-au situat la circa 30% în primele 4 luni ale anului si au urcat spre 50-55% în lunile urmatoare. Abia spre finele lui `93 situatia a inceput sa capete un aer de normalitate, cand, la urletul disperat al amiralilor Flotei stelare a Fondului Monetar International (FMI), micuta nava dezorientata a BNR a dat semnalul trecerii la lupta pentru rate ale dobânzii real pozitive. Crescut`a atunci rata creditului overdraft la 250% (rata neanualizata), ca nu te mai saturai privind`o prin hublou.Paranteza. Aceasta stare de lucruri absolut amboulea a fost încurajata si de politica monetara a BNR, care a practicat rate ale dobânzilor de refinantare de 3% pâna la sfârsitul anului 1990, cu cresteri treptate de pâna la 18% în septembrie 1991. Inchidem paranteza.
Ca sa sintetizez pentru cei care s`au apucat de citit mai tarziu. Daca o persoana imprumuta 100 de lei la o dobanda de 5 %, cand inflatia e de 40 %, se cheama ca`i un bou. Cand o ditamai banca face acest lucru, se cheama politica de credit. Boooon. Dragii mosului, asa cum spuneam, erau vremuri grele. BNR crestea la san sarpele inflatiei, generand, prin dolarizarea economiei, o usoaaara neîncredere în moneda nationala, cunoscuta si sub numele de leu trist. In termeni mai pomposi, ratele real negative ale dobânzii au jucat rolul unei masive subventionari încrucisate, în care cei care acordau în mod involuntar subventiile erau fie populatia, fie companiile care dispuneau de lichiditati. Corect ? Corect. În conditiile în care primirea unui credit cu dobânda real negativa constituia un avantaj pentru client, a aparut pentru lucratorii bancari tentatia de a acorda credite în functie de alte criterii decât cele stabilite prin normele bancare. Reducerea creditului acordat de banci agentilor economici fara sanse de supravietuire, a avut drept consecinta aparitia asa-numitului blocaj economico-financiar.
Întrucât nu exista mecanismul de eliminare din piata a societatilor neviabile, iar pe de alta parte politica de autarhie economica promovata de regimul de pâna în 1990 facea ca întreprinderile sa se afle într-o relatie de strânsa interdependenta, agentii economici viabili au continuat sa livreze produse celor neviabili, iar acestia, în absenta creditului bancar, au început sa nu mai achite facturile catre furnizori. Nu mai plangeti dragii mosului, ca nu mai e mult si aflam cu totii cine e criminalul. În aceste conditii, arieratele între întreprinderi au început sa se acumuleze rapid, atingând un volum de aproximativ 80% din PIB. Solutia gasita de autoritati a fost exceptionala. Realizarea unei asa-numite „compensari globale”, prin care bancile au fost obligate sa acorde credite întreprinderilor de stat la nivelul brut necesar si cu unicul scop al achitarii datoriilor catre celelalte întreprinderi. Suma neta ramasa dupa aceasta compensare multilaterala constituia pierdere pentru sectorul bancar si urma sa fie compensata de stat. Foarte tare, este ? Ei, dupa ce va mai potoliti rasul, mai aflati dragilor ca asa se face ca la finele lui 1998, circa un sfert dintre bancile din România aveau dificultati financiare majore, cea mai pare parte a acestora fiind de fapt insolvabile. Situatia reala a acestora nu era însa cunoscuta nici de populatie si nici macar – lucru mult mai grav – de catre Banca Nationala a României. Aceasta nu dispunea pe atunci de un sistem coerent de monitorizare si diagnosticare a bancilor. Prin urmare, în raportul anual pe anul 1998 al BNR se vorbea de “un grup de doar 7 banci-problema” care aveau “o situatie financiara deosebit de precara” (incluzând Dacia Felix, Credit Bank si Columna), banci la care ponderea creditelor neperformante se ridica la peste 80% din totalul creditelor. În fapt, acest numar era considerabil mai ridicat. Va urma