Desi sunt abia pe la pagina 40, cartea de mai sus e fascinanta.

Aici gasiti o excelenta explicatie (chiar daca usor tehnica) despre cum e cu criza si cu efectele ei. Desi e pe pagina FMI, nu am vazut multi jurnalisti care sa o recomande.

Aaaa. sa nu uit interviul din Le Temps. E pe abonament, dar pentru a citi un articol sau doua se poate face un trial. “Pentru politicieni e mai important sa salveze bancile decat Grecia”.

PIB-ul SUA nu se simte bine. A crescut mai incet decat in perioada de dupa razboi. Econbrowser stie de ce.:)

Despre neuroeconomie am mai scris pe HotNews. Frontal Cortex , un foarte bun site, scrie despre  mind-wondering. Merita cetit.

Ne auzim mai incolo.O dimineata faina tuturor.

Vorba lui Radu Herjeu: Pentru o populatie disperata sa se uite in chilotii altora si care a dat nastere capatosilor, marutilor, ionestilor si diaconestilor, botezatilor si dragusencelor, columbenilor si borcilor... e destul de penibila isteria asta anti-recensamant, pe motiv de intrebari care violeaza intimitatea!

E simplu.

Ca elemente comune, gasim pe agricultura (unde se sugereaza aproape la unison fiscalizarea ei, comasarea terenurilor s.a.), zona imobiliara (cresterea taxarii proprietatilor), dar si chestiuni unde punctele de vedere par radical diferite. In special in privinta reducerii CAS si /sau nivelul cotei unice.  Pentru un observator din afara, imaginea devine confuza.

Reputati economisti sustin lucruri diferite, fiecare tabara avand argumente plauzibile de partea sa. Nu mai discut de seminariile organizate la BNR…
Intrebari:
De ce nu exista o voce la unison care sa reprezinte punctele de vedere ale diferitelor organizatii, asociatii samd? Negocierile cu Finantele ar avea o alta greutate, cred eu…

Ca reprezentant al Guvernului, nu e dificil de ales partenerii de negociere? Ale cui propuneri sa le iau in considerare, cata vreme unele se bat cap in cap?

Cat de mult ia Guvernul in serios propunerile diferitelor organizatii, asociatii, institute de cercetare samd?

Iata 3 dileme din care nu poci iesi…:)

Via Facebook, Vlad Craioveanu

Explicatiile nu sunt foarte complicate pentru cei care urmaresc fenomenul bancar European. Sa le luam pe rand. Erste Group si-a redus semnificativ expunerea pe Grecia, Portugalia, Spania, Irlanda si Italia, de la 1,9 miliarde de euro la sfarsitul lui 2010 la 0,6 miliarde de euro (la 30 septembrie), si a schimbat metoda de evaluare a portofoliului CDS de la cost de amortizare la pretul pietei.  Aceste expuneri (din cate stiu, pe greci era minora) nu sunt in mod neaparat directe. Daca de pilda Banca Ics imprumuta Grecia si se asigura impotriva falimentului la Erste Bank, evident ca Erste va fi cea care va privi duios catre CDS-uri. Pot fi si expuneri indirecte, altfel spus.

Treaba cu fondul commercial e o chestiune si ea pur contabila, fara implicatii pentru clienti, de pilda. “Noi ne reevaluam goodwill-ul si de doua ori pe an”, imi spunea un apropiat sef de sucursala bancara . In plus, perspectiva a fost inrautatita dar rating-urile au fost reafirmate.

Am sa postez si cateva comentarii internationale pt curiosi, dar abia maine…

Cum reactioneaza agentiile de rating?

In detalii tehnice, puteti vedea aici modus operandi, ca sa ne exprimam latineste. Ceea ce au facut cei de la Erste a fost sa isi faca curatenie intr-o casa in care s-ar putea sa vina  noi oaspeti. Nu exclud ca in curand Erste Bank sa anunte o recapitalizare cu un jucator important.

Desigur, gestul Erste Bank, desi riscant oarecum, are un mare avantaj: poate reduce o eventuala miscare de pendul a actiunilor. Reduce volatilitatea actiunilor, ceea ce e extrem de important.

Are vreun efect asupra clientilor?

Teama mi-e ca nu. Desi in aparenta un gest auto-devorator, curatenia declansata de Erste e un semnal bun pentru piete

Celor care m-au intrebat telefonic sau in mail daca e cazul sa isi retraga banii de la BCR pe motiv de downgrade, le raspund razand ca in niciun caz. Nici dobanzile si nici ratele la creditele contractate nu ar trebui sa sufere schimbari din aceasta cauza. Mai mult, desi unele banci doar discuta despre posibile crize viitoare fara sa demareze actiuni de curatire a propriilor bilanturi, Erste a pus pe hartie, a tras linie si a spus “aici suntem”.

După cucerirea Imperiului Bizantin de către turci, cea mai mare parte a Greciei a trecut sub stăpânirea otomanilor.  Evident, grecii s-au mai rasculat, au infiintat chiar si Eteria (care avea misiunea de a organiza rebeliuni- prima incepand chiar în Țara Românească, dar a fost rapid înăbușită de otomani). Între diferitele facțiuni elene au izbucnit la un moment dat conflicte, care au dus la declanșarea unui adevărat război civil. Între timp, otomanii au negociat cu Muhammad Ali ( Egipt), care L-A TRIMIS pe unul dintre generalii săi, Ibrahim Pașa să lupte pentru înăbușirea rebeliunii elene, Ibrahim urmând să primească anumite portiuni din Grecia. Până la sfârșitul anului 1825, cea mai mare parte a Peloponezului trecuse sub controlul Egiptului. In aprilie 1826, Grecia declara falimentul. Razboiul costase mult prea mult.

In 1843 vine urmatorul faliment. Grecii imprumutasera 60 de milioane de drahme in urma cu 11 ani de la Franta, Rusia si Marea Britanie pentru a-si reface economia in urma Razboiului de Independenta. In 1843 Otto, printul Bavarian instalat Rege al Greciei de catre britanici, declara ca nu mai poate sa isi achite datoriile. Omul era un innovator (a infiintat Parlamentul bicameral, a impus o noua Constitutie, dar cam degeaba…). Automat, banii necesari economiei au fost furnizati de catre Banca Centrala, intrucat nimeni nu mai dadea doi bani pe promisiunile Greciei.

Falimentul de la 1893. Haircut 70%

Unii greci se imbogatisera (comercianţii şi armatorii), Piraeus a devenit un important port, dar majoritatea populatiei o ducea prost. Veniturile la buget erau compromise inca din 1890, dar falimentul oficial a fost declarat abia in 1893. Satui de promisiuni si de bani ne-returnati, finantatorii straini au impus un consiliu strain care sa administreze veniturile si cheltuielile Greciei. La 10 decembrie 1893, prim-ministrul Trikoupis, în faţa parlamentului, a rostit una dintre expresiile cele mai memorabile din cariera sa politica  “Regret, suntem în faliment”. Pentru a-si  finanţa programul initial, Trikoupis a luat 6 credite in valoare nominală de 630 de milioane de franci. Cu toate acestea, construirea infrastructurii nu a revigorat economia elena. Trikoupis pariase pe realizarea dezvoltării economice prin atragerea investitorilor străini şi pe constructia infrastructurii. Dobanzile ridicate oferite i-au convins pe investitori sa imprumute statul grec. Prin 1893, circa 67% din veniturile la buget erau destinate platii ratelor de imprumut. Economia greacă a fost, astfel, prins într-un cerc vicios al îndatorării excesive .

În acest timp, incetinirea creşterii economice din  Europa de Vest şi America de Nord au dus la contractia comertului mondial. Preţurile cu ridicata pentru bunurile importate, cum ar fi textilele, grâu şi coacăze s-au prăbuşit. Statele au  recurs la masuri protecţionistedar cu toate acestea, exporturile greceşti au fost afectate negativ . Rezervele Greciei s-au dus pe apa sambetei, iar drahma s-a  depreciat masiv. O sa radeti, dar un important rol l-au avut coacazele, unde Grecia exporta puternic.  Preturile  au scazut în 1890 cu 70%. Prăbuşirea exporturilor de coacăze a avut grave consecinţe sociale şi economice şi a contribuit la falimentul  Greciei. Trikoupis a pierdut alegerile din 1895 şi a murit un an mai târziu în Paris.

1932. Alt default.

La începutul anilor 1930, multe ţări aveau probleme. Economia mondiala cunostea ceea ce urma sa se cheme Marea Depresiune. Grecia a impus un moratoriu privind plata datoriei sale externe în 1932. Ghiciti ce au votat grecii.

Si la ei, ca si la noi, banca centrala a avut de-a lungul timpului, un rol contestat.

Pentru documente, consultati aceasta carte, sau aceste surse.

Simms de pilda incearca sa “redescopere” relatia dintre nivelul dobanzii si inflatie. Nu insistam acum asupra aparatului matematic, dar una dintre concluziile lui Simms este ca o crestere a dobanzilor duce la scaderea inflatiei pe termen lung.

Ideea unui premiu Nobel a venit tarziu si ii apartine unui bancher central suedez (cea mai veche din lume), Per Åsbrink. La implinirea a 300 de ani de la existenta, guvernatorul i-a cerut consilierului sau economic  Assar Lindbeck sa gaseasca impreuna cu alti doi economisti, Erik Lundberg si Gunnar Myrdal, o modalitate de a recompensa munca economistilor. Banca centrala a Suediei a contactat Fundatia Nobel si Academia regala de Stiinte si in mai 1968 cele 3 institutii s-au pus de accord asupra criteriilor privind noul premiu.

• Cum se aleg castigatorii?

In fiecare an, Academia invita cateva personalitati din domeniu sa trimita nominalizarile. De regula, acestea sunt in numar de doua-trei sute de persoane. Candidatii sunt evaluati de un comitet format de 5-8 persoane, dintre care cel putin doi trebuie sa fie non-economisti. Propunerea comitetului este trimisa Academiei Regale suedeze care opteaza la inceputul lunii octombrie a fiecarui an pentru numele castigatorului. Acesta trebuie sa fie in viata in momentul anuntului, iar premiul nu poate fi impartit intre mai mult de 3 castigatori la fiecare sectiune.

• 1997- un an asimilat erorii in decernarea Nobelului. Laureatii care au dat faliment

In 1997, Nobelul pentru economie a fost adjudecat de doi economisti, Scholes si Merton. Primul a fost invitat în calitate de asistent în economie la celebrul MIT unde s-a asociat cu Black şi au creat o formulă empirică pentru economia financiară aplicată. La solicitarea  Băncii Wells Fargo, Scholes a analizat şi explicat relaţia dintre riscul investitorului şi riscul întreprinzătorului. Prin această formulă, Scholes şi Black au dat o nouă interpretare teoriei banilor şi dobânzii, elaborată de Keynes, concentrându-şi atenţia preponderent asupra practicii financiare.

Detalii despre teoria lui puteti citi aici

Despre cat de corecte au fost calculele lor, s-a vazut atunci cand LTCM a dat faliment. LTCM fusese fondat chiar de Scholes.

Un alt recent laureat al Nobelului pentru economie, Peter Diamond a fost respins de senatorii americani pentru a face parte din boardul Fed. Experienta a fost oarecum jenanta pentru actualul laureat, acesta fiind considerat insuficient de competent pentru a lua decizii de politică monetară.

• De ce vor unii sa interzica Nobelul?

In primul rand pentru ca unele teorii au fost invalidate sau chiar au produs dezastre. Unul dintre cei mai ferventi economisti care au cerut “abolirea” lui a fost Friedrich Hayek . El e si autorul butadei “Succesul unei economii depinde invers proportional de numarul economistilor de care dispune”.

Se discuta apoi daca economia este o stiinta in adevaratul sens sau e doar o “interpretare” a altor stiinte. Economia se refera la oameni, iar oamenii sunt impredictibili, obisnuia sa spuna Eamonn Butler, presedintele think thank-ului Adam Smith Institute.

Citeste aici si un text al Reuters pe aceeasi tema

• De la Nobel la anti-Nobel nu e decat un pas

Se decerneaza in fiecare an, exact ca celebrul premiu simetric. Exista un comitet de decernare care analizeaza propunerile. Anti-Nobelul premiaza lucrari reale, dar inutile sau haioase prin tematica lor. In aceasta toamna se vor decerna premiile pe 2010, dar merita notate premiile de anul trecut.

Premiul pentru medicina veterinara: Catherine Douglas si Peter Rowlinson de la Newcastle University, UK, care au demonstrat ca vacile care au nume dau mai mult lapte decat cele “anonime”.
Referinta: “Exploring Stock Managers’ Perceptions of the Human-Animal Relationship on Dairy Farms and an Association with Milk Production,” Catherine Bertenshaw [Douglas] si Peter Rowlinson, Anthrozoos, vol. 22, no. 1, March 2009, pp. 59-69.

Despre alte premii “anti” citeste aici

• Cercetatorii in economie studiaza, dar deciziile le iau bancherii centrali. De ce nu se inteleg cele doua categorii?

Aplicatiile cercetarilor facute de “Nobelisti” ar trebui utilizate in economie. Cu toate astea, rareori se intampla acest lucru. Lumea cercetatorilor pare rupta de lumea in care se iau deciziile politicilor monetare. Am citit in aceasta dimineata o lucrare excelenta. Incearca sa explice de ce viziunile cercetatorilor in economie nu se ”pupa” cu cele ale celor care iau decizii in bancile centrale. Cu alte cuvinte, de ce bancherul central X nu ia decizia recomandata de cercetatorul Y, cu toate ca acesta din urma are toate avizele stiintifice posibile pentru a-si argumenta cercetarea.

Discutia poate fi lejer aplicata si in Romania. Avem cercetatori in economie foarte buni, ale caror studii sau recomandari nu sunt luate in calcul de factorii de decizie. Dezbaterile din CA al BNR sunt, cum zicea si Guvernatorul Isarescu, extrem de aprinse dar nu intotdeauna rapoartele independente de cercetare primeaza in luarea deciziilor. Argumentele bancherilor centrali sunt ca BNR e mai conectata la economia reala decat modelele economice sau econometrice, care sunt seci si “impersonale”.

Autorii lucrarii de care va spun au facut un demers foarte interesant. Au discutat cu reprezentantii a 32 de banci centrale si au intrat in maruntaiele relatiilor pe care le au acestia cu reprezentantii mediului academic si de cercetare. Concluzia lor este ca apar neînţelegeri semnificative, din cauze extrem de complicate si de stufoase. Unele tin de orgolii, altele de reputatie sau abordare politica (unii cercetatori sustin partide cu ale caror puncte de vedere bancherii centrali nu sunt de acord) samd.

Exista si catreva recomandari facute de cei care au scris studiul:

• Bancherii centrali ar trebui să aibă orizonturi mai largi, să fie mai deschisi unor abordări diferite şi sa se bazeze pe cat mai multe opinii provenind din cercetarea economică. De exemplu, economia comportamentala pare a fi o cale de cercetare promiţătoare cu implicatii relevante pentru băncile centrale.
• Deşi cercetătorii şi factorii de decizie din bancile centrale au roluri diferite, ei ar trebui să depună eforturi pentru o mai bună înţelegere reciprocă. Nu este suficient pentru policy makers să spuna cercetătorilor că modelele lor nu sunt utile, ci sa le arate si unde gresesc sau de ce nu sunt ele utile.

• Modelele utilizate de cercetatori reprezintă un instrument de neînlocuit pentru orientarea deciziilor de politică monetara dar acestea trebuie să fie bine înţelese de către cei din bancile centrale, altminteri impactul acestora va fi limitat.
• Modelele trebuie să fie supuse unor severe „controale” efectuate de către cercetători independenţi.

In perioade de criză, cadrele universitare pot ajuta bancherii centrali să identifice mecanismele cele mai adecvate pentru a raspunde crizei. Cu atat mai mult cu cat bancherii centrali au acces si o foarte buna cunoastere a datelor economice pe care le pot împărtăşi cu cercetătorii. Mai mult, aceiasi bancheri centrali par a fi mai bine ancorati in economia reala decat cercetatorii.

E drept responsabilitatea pentru deciziile de politică este a bancherilor centrali, dar asimetria informaţionala dintre bancheri şi cercetători poate  fi substanţial redusa.

Punctele de vedere ale băncilor centrale

Autorii lucrarii au colectat opinii de la oameni aflati in funcţii de conducere din 32 de bănci centrale (26 din UE şi 6 bănci centrale din afara UE: Consiliul Rezervei Federale, Reserve Bank of Australia, Reserve Bank of Noua Zeelandă, Banca Japoniei, Banca Naţională a Elveţiei şi Banca de  Canada).

O mare majoritate a respondenţilor au convenit că cercetarea economică ar trebui să vizeze îmbunătăţirea politicii de a lua decizii. La întrebarea dacă responsabilii politici au nevoie de un gamă mai largă de abilităţi, comparativ cu cadre didactice, parerile au fost impartite, dar numărul celor acord pare să fie mai mare. O bancă centrală a menţionat că “cercetarea academică nu este pe agenda de cercetare a băncii centrale“.

• Cercetare şi politicile macro: cât de diferite sunt ele?

La prima vedere, diferenta dintre cercetători şi bancherii centrali pare a fi foarte subtire. Multi bancheri centrali sunt in acelasi timp si cercetatori  reputati. E cazul prof. Bernanke, Prof. Blinder şi Prof. Mishkin  de la FED, Profs. Fischer şi Rogoff, Blanchard de la FMI, Prof. Stiglitz la Banca Mondială, Prof. Svensson la Banca Suediei, Prof. Issing, Prof. González-Páramo şi Papademos la BCE, Prof. Buiter la Bank of England.

De cele mai multe ori, cercetătorii şi bancherii centrali au fost colegi de facultate. Cu toate acestea, diferentele dintre ei capata uneori nuante consistente, poate cea mai importanta fiind aceea ca bancherii centrali în cele din urmă sunt responsabili pentru deciziile lor.

• Complexitate vs simplitate

Un aspect important al diferenţa între cercetare şi activitatea din bancile centrale este legată de complexitatea muncii. Pe de o parte, cercetătorii par să se ocupe de un material mult mai complex mult decat bancherii centrali, pur şi simplu, deoarece acestea utilizează mai mult matematica. Într-adevăr, Premiul Nobel în economie a fost atribuit parca mai des matematicienilor-economisti decat economistilor-matematicieni (de exemplu, John Nash în 1994). Bancherii centrali, prin contrast, tind să utilizeze mai puţin frecvent, matematica. Pe de altă parte, ideea că cercetătorii lucreaza cu un aparat mai complex decât cel din bancile centrale poate aparea ca un paradox. Caci ce e mai complex decat lumea reala?

Mediul academic isi permite luxul de a lucra cu ipoteze simplificatoare, in vreme ce bancherii centrali se confrunta cu complexitatea deplină a lumii economice reale şi cu multele sale necunoscute. (Sa nu uitam ca laureatul al Premiului Nobel, Robert Solow, consideră că sarcina cercetarii este de a simplifica lucrurile cat de mult posibil). Un alt element important este faptul că cercetătorii se pot specializa într-un subiect dat, în timp ce bancherii centrali de multe ori trebuie să fie informaţi într-o gamă infinit mai largă de subiecte. Numai in Romania, fata de 1990, oamenii din BNR au fost nevoiti sa se adapteze din mers cu o serie de instrumente aparent dincolo de abilităţile lor tradiţionale macroeconomice (supravegherea financiară, segmentul imobiliar, al asigurarilor etc.).

Degeaba ies Guvernatorii sa incerce sa calmeze lucrurile. Cand au avut ocazia sa faca ceva, nu s-au obosit. Acum, criza le-a scapat si lor de sub control.

Partea proasta e ca “preotii”finantelor bancare nu mai au aghiazma in galeata, in vreme ce äccesele de furie ale  “posedatilor” cresc. O exorcizare se mai poate face, dar efortul si costurile care ar insoti-o, risca sa imbolnaveasca preotul.

Partea proasta e ca acum si Statele sunt slabite. Au ele insele probleme si nu mai au de unde pompa bani in, repet, cei care le-au adus aici.

Pe scurt, toti sunt bolnavi: cetatenii sunt slabiti financiar, Statele sunt supra-indatorate, bancile sunt cu imunitatea la pamant.  Entropia, vorba lui Dan Selaru, e ridicata. Nu e dificil de intuit ce urmeaza…

Desi tactic, e o gafa sa te iei in colti cu media de specialitate, Isarescu nu e primul Guvernator care a “gafat”. Au fost altii ale caror gafe au costat economia tarii pe care o reprezentau.

Cum comunica alte banci centrale si care ar fi diferentele dintre acestea si Banca Nationala a Romaniei?

Potrivit unui studiu al BCE, comunicarile fiecarei banci central sunt evident, diferite. Au existat si gafe ale altor bancheri centrali, taxate imediat de pietele financiare. Printre cele mai celebre sunt cea facuta de fostul presedinte al Bancii Centrale Europene- Wim Duisenberg,  care a avansat cateva certitudini legate de sprijinul acordat euro, incalcand legea numarul unu a bancilor centrale: “Nu-ti dezvalui niciodata intentiile, lasa-I pe ceilalti sa incerce sa le ghiceasca”. A gafat si Bernanke, dar sa revenim totusi la BNR.

Recomandari

Mai intai de a descrie ce si cum, o sa ne permitem sa facem cateva recomandari ca din partea cuiva care urmareste site-urile diferitelor banci central cu o oarecare frecventa. Cele mai bune practic recomanda ca discursurile Guvernatorului sa fie postate in fisiere audio/video  pe site-ul BNR pentru a putea fi urmarite de oricine e interesat. Asa face FED si nu cred ca greseste prea mult.  Fiecare cetatean poate vedea direct ce anume a spus Guvernatorul si in ce context, fara a fi banuit ulterior  de “tradare”.

Limitarea “iesirilor publice” ale unor angajati ai bancii care nu stiu cata “plusvaloare aduc politicii BNR. Ma refer in primul rand la dl. Eugen Radulescu, celebru prin declaratiile pe curs si mai zilele trecute, despre datul afara al bugetarilor

Poate un buletin informativ periodic nu ar fi o idee extrem de proasta

Si ar mai fi cateva idei….

Cui se adreseaza de fapt BNR prin seminariile pe care le organizeaza?

Bancherilor, in niciun caz. Cu ei se intalneste periodic pe chestiuni extreme de riguroase. Seminariile nu sunt destinate sefilor de banci cat mai degraba publicului interest de chestiuni financiare. Canalul de transmitere al mesajului este evident , media. Ca uneori reprezentantii presei din dorinta ratingului dau cate o “stramba”, asa e. Dar BNR nu e CNA.  NU au fost foarte multi gazetari care sa “amendeze”  cu nesimtire declaratii discutabile ale reprezentantilor BNR. Dimpotriva, Guvernatorul s-a bucurat de o foarte buna “trecere” in media.  In cazul de ieri, daca toti jurnalistiti au scris la fel, inseamna ca mesajul a fost prost transmis.

Contextul. Potentialele conflicte ale comunicarii bancilor centrale

În ultima vreme s-a produs o schimbare de paradigma în modul în care bancile centrale fac  politica monetara. Exista un larg consens referitor la faptul ca pe lânga rolul de a responsabiliza banca centrala, transparenta poate contribui la cresterea eficientei politicii monetare. Totusi, banca centrala se confrunta cu un potential conflict, având în vedere ca un nivel minim de transparenta nu este în mod necesar unul optim pentru eficienta în urmarirea obiectivelor prevazute în mandat. Un astfel de conflict se poate produce atunci când un plus de informatii nu ajuta la clarificarea situatiei pe piata, deoarece exista limite în ceea ce priveste cantitatea de informatii care poate fi prelucrata efectiv. În plus, prea multe informatii pot împiedica formarea de opinii individuale, care sunt o sursa de informatii de maxima importanta pentru o banca centrala si, în consecinta, pentru eficienta politicii monetare. Transparenta, ca atare, nu este un scop în sine, ci doar un mijloc care ajuta banca centrala sa-si atinga obiectivele prevazute prin mandat (Issing 1999, Mishkin 2004). Tendinta ca deciziile sa fie luate de catre comitete face sa devina tot mai relevanta comunicarea individuala cu membrii individuali ai  comitetului.

Dupa cum sustine Bernanke, ar putea fi de dorit sa se comunice diversele puncte de vedere existente în cadrul comitetului, sau conform lui Issing, astfel s-ar pierde mult din claritate. În primul caz, este preferabila o abordare mai individualista a comunicarii, în timp ce în cel de-al doilea caz, banca centrala poate opta pentru o abordare colegiala. În plus, strategia de comunicare a bancii centrale nu este independenta de procesul de decizie a comitetului. Deciziile se pot lua într-un mod colegial, sau mai individualist, încurajând membrii comitetului sa voteze conform opiniei personale. La rândul ei, eficienta comunicarii si, prin urmare, alegerea strategiei de comunicare depind în cea mai mare masura de natura procesului decizional.

Accentul este pus pe doua probleme importante. Prima – daca si cum difera strategiile de comunicare privind viitoarele decizii de politica monetara si procesul de luare a deciziilor în cazul celor trei banci centrale analizate. A doua – evaluarea eficientei comunicarii în functie de posibilitatea oferita pietelor financiare de a anticipa deciziile de politica monetara si cea a bancii centrale de a influenta evolutia preturilor activelor în directia dorita.
Argumentul central este importanta de a se face distinctie între ceea ce spun, cum comunica aceasta membrii comitetului si actiunea lor efectiva (cum voteaza referitor la deciziile de politica monetara). În studiu sunt analizate declaratiile tuturor membrilor comitetului din perioadele dintre sedinte (discursuri, interviuri, declaratii etc.), asa cum sunt relatate de agentia de stiri Reuters. Motivul alegerii relatarilor agentiei de stiri, si nu a rapoartelor bancilor centrale, îl reprezinta determinarea nivelului de comunicare din punctul de vedere al pietei. Se constata ca FED urmareste o strategie individualista de comunicare, tinând seama de diversitatea opiniilor membrilor Comitetului Federal de Politica Monetara (FOMC). În schimb, deciziile Comitetului se iau într-o maniera colegiala, care în general implica votul unanim.
Banca Angliei a adoptat o abordare diferita, urmând o strategie de comunicare colegiala, cu un nivel net superior de coerenta în declaratiile membrilor comitetului de politica monetara (CPM). Luarea deciziilor este însa în mare masura individualista, de vreme ce majoritatea deciziilor nu s-a luat cu unanimitate de voturi.
Abordarea Consiliului de administratie al BCE, atât în privinta comunicarii, cât si a luarii  deciziilor, este una colegiala. Comunicarile din perioadele dintre sedintele consiliului au un grad înalt de coerenta cu viitoarele decizii de politica monetara în comparatie cu MPC si în special cu FOMC.
BCE: O abordare “colegiala” a comunicarii

Abordarea colegiala a comunicarii si a luarii deciziilor, asa cum este practicata de catre BCE, va determina decizii de politica monetara cu un gard înalt de predictibilitate, iar pietele vor reactiona similar la declaratiile tuturor factorilor de decizie în domeniul politicii monetare. O abordare ca aceea adoptata de catre FED va face politica monetara a bancii centrale previzibila, daca pietele pot sa discearna care declaratii sa le urmareasca. Astfel, este de asteptat ca declaratiile unora dintre factorii de decizie sa aiba o influenta mai mare decât ale altora. Abordarea Bancii Angliei, cu o comunicare colegiala si un vot dispersat, prezinta riscul unui grad mai scazut de predictibilitate, implicând posibilitatea unor reactii mai slabe ale pietelor financiare decât în cazul altor banci centrale.
Analiza empirica sprijina ipoteza ca FOMC si Consiliul Director al BCE au nivelul cel mai înalt de predictibilitate a deciziilor, cel al CPM fiind mai scazut. De asemenea, reactiile pietelor financiare la comunicare confirma ipotezele studiului de fata. Pietele din SUA reactioneaza mult
mai puternic la declaratii ale presedintelui Greenspan decât la comunicatele celorlalti membri ai FOMC, în timp ce pietele din zona euro raspund în aceeasi masura la comunicarile presedintelui BCE si la cele ale membrilor Consiliului. Concluzia studiului este ca abordarile privind
comunicarea adoptate de FED si BCE s-au soldat cu acelasi succes, în pofida strategiilor diferite pe care le-au urmat. Acest fapt demonstreaza ca este posibil sa nu existe o abordare unica, cea mai adecvata în stabilirea strategiei de comunicare si luarea deciziilor în cadrul unei banci
centrale.

Ce spune teoria?

Literatura teoretica si de politica monetara subliniaza rolul esential al comunicarii pentru eficienta politicii monetare (Bernanke 2004, Blinder 1998, Issing 2005). Blinder si Bernanke insista asupra faptului ca multe tari dispun de un singur instrument direct de politica monetara, si anume rata dobânzii overnight, încât autoritatile monetare pot influenta doar indirect preturile activelor de mare importanta pentru economie (ratele dobânzii pe termen lung, preturile actiunilor si cursul de schimb). În aceasta situatie, comunicarea este un mijloc important de influentare a acestor preturi, însa necesita credibilitate si un istoric bun al autoritatilor monetare.
Mare parte din literatura teoretica se axeaza pe aspectele teoretice ale transparentei si comunicarii, bazându-se deseori pe lucrarea importanta a lui Cukierman si Meltzer (1986). Definitia transparentei nu este întotdeauna simpla. Cu toate ca în general este înteleasa ca lipsa a informatiilor asimetrice între piete si factorii de decizie în domeniul politicii monetare, exista si alte elemente legate de transparenta, cum ar fi claritatea, deschiderea, onestitatea (Winkler 2000). O problema-cheie a acestei literaturi este daca si în ce conditii transparenta îmbunatateste
eficienta economica. LeRoy si Porter (1981) si Geraats (2002) arata ca în conditiile în care comunicarea nu este de calitate sau suficient de puternica încât sa sporeasca volatilitatea pietei, ea poate fi de nedorit.

Comunicarea poate înlocui actiunea de politica monetara?
O a doua tendinta a acestei literaturi se ocupa de masura în care comunicarea poate înlocui actiunea de politica monetara. În principiu, o autoritate monetara suficient de credibila va avea  capacitatea de a influenta preturile activelor prin comunicarea nivelului dorit si semnalarea
intentiei de face schimbari în politica monetara, daca preturile activelor se abat de la tinta stabilita. S-a nascut astfel o dezbatere cu privire la faptul ca autoritatile ar putea fi stimulate sa dea informatii incorecte pietelor, facând comunicarea eficienta numai daca este urmata de
actiuni de politica monetara. Mare parte din lucrarile în acest domeniu s-a ocupat preponderent de jocurile strategice de politica monetara, dezvoltând în special lucrarea lui Kydland si Prescott (1977).

De exemplu, Goodfriend (1986) si Stein (1989) sustin ca o solutie la acest compromis între mentinerea credibilitatii si aplicarea unei politici de comunicare eficiente o constituie furnizarea de anunturi imprecise, adica practicarea unei transparente incomplete. Mai recent, a aparut o a treia tendinta în cadrul literaturii în acest domeniu, care arata cum poate transparenta influenta în mod negativ echilibrul schimbului de informatii dintre autoritatea monetara si piete, prin inducerea unui comportament suboptim al pietelor financiare.

Bancile Centrale si sectorul privat

Comunicarea bancilor centrale poate deveni prea dominanta prin impiedicarea formularii opiniilor independente de catre sectorul privat, opinii bazate pe informatii pe care are relativul avantaj de a le colecta, dupa cum afirma Morris si Shin (2002), Amato, Morris si Shin (2002) si
Padoa-Schioppa (2004). Astfel, transparenta si  comunicarea pot deveni de nedorit, în masura în care elimina sau, cel putin, reduc o sursa de informatii importanta pentru banca centrala, si anume perspectiva pietei ca sursa de informatii distincta, importanta în stabilirea politicii
monetare. Studiile empirice referitoare la comunicarea la nivelul bancii centrale sunt înca putine, datorita dificultatii în evaluarea ei, precum si adoptarii recente a transparentei ca una din principalele caracteristici ale politicii monetare aplicate de catre banca centrala. Conform afirmatiilor lui Guthrie si Wright (2000), comunicarea a fost utilizata în mod sistematic si foarte eficient de catre FED si banca centrala a Noii Zeelande pentru controlul ratelor dobânzii pe termen scurt.
Haldane si Read (2000) ofera argumente legate de scaderea efectului deciziilor de politica monetara asupra ratelor dobânzii în Marea Britanie, ceea ce ar putea sugera ca asimetriile informatiilor privind economia s-au redus.
Mai exista unele studii empirice care analizeaza rolul comunicarii la nivelul bancii centrale în contexte diferite. Jansen si de Haan (2005) analizeaza pentru BCE, iar Fratzscher (2004) pentru autoritatile monetare din G3 influenta comunicarii asupra cursurilor de schimb. Primii constata  un anumit efect asupra volatilitatii euro, iar cel din urma ofera date care sustin eficienta în cazul tuturor bancilor centrale din G3 în schimbarea nivelului si a volatilitatii în directia dorita.

O alta parte a literaturii empirice de specialitate analizeaza predictibilitatea deciziilor de politica monetara (Artus si Wyplosz 2002, Kuttner 2001,Ehrmann si Fratzscher 2003, 2004). Literatura de specialitate privind rolul si structura comitetului de politica monetara si factorii
institutionali care determina procesul de luare a deciziilor este destul de limitata. Exista unconsens larg cu privire la faptul ca delegarea luarii deciziei de politica monetara catre un comitet  independent duce la o politica monetara superioara, din mai multe motive posibile: capacitatea
de a pune de acord opiniile unor persoane diferite, capacitatea membrilor comitetului de a învata unii de la altii, sau flexibilitatea reactiei comitetului la socuri de amplitudine diferita. Este o parte a literaturii de specialitate aflata înca la început

Sa se publice sau nu modul in care se voteaza in sedintele de CA?

O tema de dezbatere o constituie problema dezvaluirii modului cum au votat membrii comitetului. În cazul BCE, Cukierman (2001) vede pericolul ca publicarea voturilor sa determine discutii inutile în massmedia nationala asupra votului guvernatorilor bancilor centrale din perspespectiva nationala.
Pentru evaluarea comunicarii au fost utilizate toate declaratiile individuale ale membrilor  comitetului în perioadele dintre sedintele acestuia. Sunt cuprinse declaratiile celor 19 membri ai FOMC, inclusiv ale celor 7 guvernatori care fac parte din Consiliul Guvernatorilor si ale celor
12 presedinti ai FED regionale. Studiul nu face distinctie între membri cu drept de vot si cei fara drept de vot, deoarece toti cei 19 membri participa la sedintele FOMC. În cazul CPM sunt inclusi în analiza guvernatorul, cei 4 membri din cadrul bancii si cei 4 membri externi desemnati de catre ministrul de finante al Marii Britanii. În analiza Consiliului Director al BCE sunt inclusi cei 6 membri ai Consiliului Executiv, printre care presedintele si cei 12 guvernatori ai bancilor centrale nationale care fac parte din Eurosistem.

FED ofera un rezumat al deciziilor în timp ce Banca Angliei ofera doar uneori explicatii suplimentare
Un element în plus din strategia de comunicare îl constituie declaratiile comitetelor luate ca întreg, în special declaratiile publicate în zilele de sedinta. Toate cele 3 banci centrale evaluate dau comunicatele de presa imediat dupa luarea deciziilor. Comunicatele de presa sunt însa foarte
diferite. FED ofera un rezumat al deciziilor luate si o evaluare a riscurilor si incertitudinilor pentru viitorul previzibil, în timp ce Banca Angliei ofera doar uneori explicatii suplimentare cu privire la deciziile luate. Nici una dintre aceste doua banci centrale nu tine o conferinta de presa
în ziua sedintei, ci furnizeaza ulterior informatii suplimentare prin publicarea de minute. BCE însa da un comunicat de presa si tine si o conferinta de presa lunar, dupa prima sedinta a Consiliului.

Studiul intreg poate fi cititi aici

Sa revenim la BNR

Inainte de a se da vin ape presa pentru orice interpretare proasta, poate ca o re-gandire a modului in care se face comunicarea ar fi utila. Traim vremuri in care lumea se schimba radical. Rolul bancilor central se schimba. Exista opinii potrivit carora bancile centrale trebuie sa fie mai implicate in politicile publice. Rolul de “Cruce Rosie” financiara s-ar putea sa nu fie suficient. Si cu asta inchei.

Sa incepem cu sfarsitul. Cu riscurile. Bancile elene au investit masiv in propriile titluri de stat. Graficul il aveti mai jos (sursa: OECD). Bancile straine au investit in bancile grecesti si la fel, in datoria greaca. O posibila intrare in incapacitate de plata ( plauzibila, cata vreme datoria Statului este de 1,5 euro la fiecare 1 euro pe care il produce economia) ar insemna ca bancile sa piarda.

Foarte bine, sa isi asume pierderea, veti spune. Numai ca nici bancile nu sunt in cea mai buna forma. Banii pe care i-au investit prost plus credite neperformante in crestere plus cate o gaura data de cate un trader lacom fac ca pierderile sa fie “externalizate” pe numele unor vehicule financiare extreme de dificil de controlat. Nimeni nu stie care e de fapt situatia bancilor europene in acest moment, Suntem exact ca in 2008. Si discutam de sute de miliarde de euro, nu de bani marunti.

Ce risca fiecare parte intrata in joc?

Bancile. Sa nu uitam ca unele dintre cele mai mari au tras profituri din ceea ce numim “criza elena”.  Ai o problema cu deficitul. Iti angajezi un super-specialist (sa zicem Goldman Sachs), el iti ia caruta de bani, iti spune sa faci intr-un anume fel , dupa care el pleaca iar tie ti se infunda.
Nu ar trebui ca GS sa iti dea banii inapoi? Sa suporte, cum ar veni, din miliardele de dolari profit, o parte din “gafa”?  Lumea are nevoie de un cap al lui Motoc acum. Nu doar GS e vinovat pentru masinatiunile facute, sa fie clar. GS e doar unul dintre cuiele din asfaltul pe care masina financiara ruleaza. Băncile elene ar putea pierde circa 5 mld. euro prin pro­gramul de schimb de obligaţiuni care face parte din pachetul de salvare de 159 mld. euro stabilit în iulie de liderii europeni pentru Grecia, potrivit estimărilor guvernului de la Atena, citate de The Wall Street Journal.

“Cuantumul pierderilor încă nu a fost determinat, însă estimările sugerează aproape 5 mld. euro. Pierderile s-ar pu­tea re­flecta în rezultatele băncilor din al doilea trimestru” afirmă un oficial din gu­vernul elen.

Fostul director general al FMI Dominique Strauss-Kahn pledeaza pentru anularea datoriei Greciei, reprosand europenilor ca “nu isi dau seama de amploarea” crizei care zguduie intreaga zona euro, intr-un interviu acordat TF1. In ce priveste stergerea datoriei Greciei, Strauss-Kahn a raspuns: “Cam asta ar fi ideea. Vedem foarte clar ca aceasta datorie este uriasa si trebuie redusa cu orice pret”, a spus Kahn.

Statele. Pierd si ele, prin canalul bancar, comercial si prin cel al contagiunii.

Grecia. Pierde cel mai mult. Dar nu e pentru prima oara. Practica stergerii datoriilor de stat este veche in istorie. In secolul al IV-lea inainte de Cristos avea loc prima restructurare din istorie a datoriilor autoritatilor publice. Rau-platnicul era aceeasi  Grecie. Se imprumutase de la unul dintre cele mai mari centre financiare locale (Templul din Delos). Winkler (1933) estimeaza imprumutul la 215% din ceea ce am numi astazi PIB-ul cetatilor elene. Intre 1820-2003 au existat sute de restructurari ale datoriilor statelor, foarte putine fiind cele care au scapat de acest lucru. De regula, restructurarile veneau dupa perioade dificile din punct de vedere economic (razboaie, recesiuni, sau pur si simplu imprumuturi de fite, cum au facut cativa regi francezi).

Inainte de primul razboi mondial de pilda, Turcia si Bulgaria si-au suspendat ratele in contul datoriilor pe care le aveau la tarile considerate “inamice”. Austria si-a restructurat datoriile in 1802 si 1868, dupa ce a pierdut razboaie. Spaniolii (1831) si  chinezii  (1921) au trecut si ei printr-o restructurare a datoriilor in urma unor razboaie civile.

Ca element comun al tuturor restructurarilor- cei care detineau creantele erau in majoritate companii sau asociatii private, nu alte State. La fel ca si acum, de fapt.

• Cea mai lunga asemenea intelegere a durat 14 ani, si s-a petrecut in 1870

Printre putinele tari care nu au apelat niciodata la restructurari sunt Canada, Australia, SUA (la nivel federal) si cateva state arabe.

In perioada primelor defaulturi din istorie, creditorii se adunau intr-o adunare si incercau sa se inteleaga precum vulturii la impartirea prazii.  Uneori reuseau s-o faca, alteori discutiile se prelungeau cu anii. Cea mai lunga asemenea intelegere a durat 14 ani, si s-a petrecut in 1870, cand cu restructurarea datoriilor Spaniei.

E drept, sumele cu care se intra in default erau infinit mai mici. La 1906, totalul insolventelor scazusera de la 300 milioane de lire sterile la numai 25 de milioane (Mauro, Sussman and Yafeh, 2006). Dupa defaultul tarilor africane din anii 1970 (Zair, Peru, Sudan), clubul creditorilor se organizeaza si apare Clubul de la Roma.

• Cum se face o restructurare de succes?

Istoria ne arata ca asemenea restructurari a datoriilor se face prin:

Acordarea unei perioade de gratie. Statului falimentar I se acorda o perioada de gratie in care nu I se cere plata ratelor, dar I se cere sa faca reforme dure si curatenie in ograda cu bani. Vi se pare cunoscuta metoda? Asa este, se practica si azi, pe alocuri.
Se aplica un moratoriu de plati (steregerea unei sume din datorie) si/sau extinderea maturitatii imprumutului. Asta fac si bancile cu clientii (ma refer la extinderea maturitatii). Ai avut imprumut scadent la anul? Lasa, ti-l prelungim pe inca doi ani, dar fireste, o sa iti crestem putin dobanda.
Reducerea dobanzii imprumutului. Nu mai platesti 5% ca nu ai cum. Platesti 4,99, ca stim ca poti, dar nu vrei.
Infiintam un consiliu care se va ocupa de incasarea banilor la buget, consiliu format din 5 reprezentanti ai creditorilor si unul al datornicului, de sanchi. Este cazul Greciei (1898) Paraguay (1855), Egipt (1876), Turcia(1881), Serbia (1895). Practic, statele isi pierd controlul finantelor publice, iar creditorii fac cam ce vor ei, ca niste recuperatori de treaba ce sunt.

Apoi, asa cum spuneau niste baieti destepti,  problema nu e ca grecii sau spaniolii sunt indatorati, ci ca cineva continua sa le imprum ute bani. Iar cei care le imprumuta ar putea deveni noile victime. Pana la urma, desi pare o criza a datoriilor suverane subprime,  eu unul raman la ideea ca discutam in continuare de o criza bancara.

Sa presupunem prin urmare ca Grecia falimenteaza sau ca iese din Eurozona.Teoretic, potrivit ISDA, mai reduci un principal, mai tai din dobanda, mai amani o plata ca doar oameni State suntem.

Una peste alta, nu e normal ca neamtul sa achite costul lenei grecului, asa ca reticentele germanilor in a ajuta cu bani Grecia pot fi foarte bine intelese. A apela la FMI arata insa o slabiciune a UE in materie de guvernanta economica, ceea ce nu convine europenilor.
Imi vine acum in minte finalul din Zorba, care e exceptional. O uriasa investitie se prabuseste, banii se duc naibii, totul se darama, iar Zorba, privind toate astea, se ridica si incinge un sirtaki. In fond, nu sunt banii lui.
Asta face Grecia si acum.

Sau cititi si de aici