Doar imbecilii sau magii pot spune cu precizie cat va dura criza economica din Romania. Eu nu sunt nici una, nici alta din fericire. Tot ceea ce se poate face e sa se compare durata crizelor mondiale si sa se faca o medie. O recesiune severa cum e cea prin care a trecut tara noastra ar putea sa se intinda pe 5 trimestre si asta pare doar vestea buna. Cea proasta e ca media revenirii la normal a pietelor imobiliare si a creditului se situeaza la 4-5 ani respectiv 2-3 ani. Ma refer aici strict la cazul Romaniei.

Pana acum masurile luate de Guvern au fost nefericit selectate, cu foarte mici exceptii. Nu e doar vina actualului Guvern, cat mai ales a celui anterior, care in perioada de boom economic a dus deficitele (fiscal si de cont curent) in pozitii extrem de vulnerabile.

Boc este ca un croitor care incearca sa repare o haina rupta peste tot. Meritul lui e ca stie sa bage ata in ac, dar coase prost.
Nu am sa insist asupra cauzelor crizei. Ele se stiu foarte bine, dar nu pot sa nu amintesc foarte pe scurt .
• căderea ratei dobânzii la fondurile federale de la 6,5% la 1,0 %, stimuland exploziv piaţa imobiliara. Preţurile imobiliare au alimentat explozia consumului, iar politica monetară expansionistă continuă a Rezervei Federale a menţinut SUA inundate de lichidităţi.
• orientarea economiilor emergente catre achizitia de active americane. Astfel, SUA li s-a permis finanţarea deficitului lor masiv de cont curent pe o perioadă prelungită fără a schimba radical ratele reale ale dobânzilor sau a cursurilor de schimb reale.
• Wall Street a înregistrat inovaţii financiare profunde, create de încercarea de a obţine randamente mai mari ale profiturilor într-un mediu cu rate scăzute ale dobânzilor. O mare parte a acestor inovaţii a fost făcută de firme cu activităţi ne-reglementate, iar noile instrumente erau prea complicate pentru a putea fi reglementate în mod eficace.

Ce a adus pana acum criza? Efecte care se pot vedea cu ochiul liber

Pierderile crizei aduc cu ele efecte semnificative asupra consumului. Pe urma, multi romani se vad in imposibilitatea de a se mai imprumuta la banci.
Proprietarii de bunuri imobiliare nu se vor mai butea baza pe creşterea rapidă a preţurilor care să le poată permite să îşi cumpere locuinţe mai mici după pensionare şi să trăiască din câştigurile din capital. Aceştia vor fi nevoiţi, în schimb, să fie mai precauţi în ceea ce priveşte consumul şi să economisească o mare parte a veniturilor lor curente.

Interesant este ca aceste efecte nu se traduc printr-o crestere substantiala a gradului de economisire, ceea ce poate indica saracia romanilor.

Efectele crizei asupra economiilor emergente

• reducerea exporturilor, pe măsura reducerii drastice a ritmului rapid al expansiunii comerciale
• efect negativ major asupra investitiilor straine directe

Sursele principale de investiţii scad drastic în cursul primului val. Investiţiile de portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de riscuri determină menţinea capitalului pe pieţele interne.

• Deşi, în mod istoric, investiţiile directe străine au dovedit o elasticitate mai la şocuri, scad şi ele.
• În plus, tarile emergente, cum e si Romania, vor plăti mai scump accesul la capital din cauza exodului spre pieţe mai sigure şi a aversiunii mai mari pentru riscuri.
• Incetinirea globală va reduce cererea de bunuri de larg consum şi de produse industriale, reducând câştigurile din exporturi
• Pe măsură ce pieţele de forţă de muncă vor scădea, lucrătorii de peste hotare vor avea, probabil, de suferit de pe urma impacturilor disproporţionate asupra veniturilor lor, ceea ce va reduce remiterile.
• Rata investitiilor va scadea consistent
Al doilea val de efecte va accentua reducerea investitiilor
Datorită afluxului mare de investiţii din ultimii cinci ani, un număr extrem de mare de proiecte de investiţii sunt deja în curs de realizare. Pe măsură ce finanţările investiţiilor vor descreşte, este posibil să apară două consecinţe.

În anumite cazuri, proiectele nu vor fi terminate şi, prin urmare, vor deveni neproductive şi vor împovăra bilanţurile contabile ale băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante.

În alte cazuri, dacă proiectele sunt încheiate, ele vor crea o capacitate de producţie excedentară rezultată din încetinirea globală, sporind astfel riscul de deflaţie.

Efectele resimţite de economiile emergente nu se vor limita la scaderea veniturilor generate de investitiii, ci risca fenomenul crizelor singulare, individuale. Pericolul este ca anumite segmente din economiile locale sa intre in colaps (efect social, vezi Grecia) si asta sa antreneze prin contagiune caderea altor sectoare. De-o pilda, cel bancar, Doamne fereste.

Ţările cu deficite ale balanţelor de plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile
Datoriile publice sunt gestionate actualmente mai eficient în majoritatea ţărilor decât pe timpul crizei asiatice, iar trecerea (în majoritatea cazurilor) rate de schimb flexibile contribuie la o absorbire parţială a şocului prin reglarea ratelor de schimb.
Criza a diminuat presiunile inflaţioniste, a dus la schimbarea dramatică a previziunilor, iar (pentru importatoarele nete) a redus preţurile bunurilor de larg consum, ceea ce ar trebui să reducă tensiunile din unele economii emergente.

Din cauza legăturilor puternice dintre companiile financiare şi sectoarele din întreaga lume, aceste efecte au început să-şi facă simţită prezenţa înaintea efectelor economiei reale din unele ţări.

Bursele de valori au scăzut dramatic, unele monede s-au depreciat substanţial, iar spredurile ratelor dobânzilor suverane au crescut din cauza „exodului spre investiţii sigure” din pieţele mondiale. La un nivel mai redus, exportatorii unora dintre ţările în curs de dezvoltare se confruntă deja cu dificultăţi în obţinerea creditelor comerciale care sunt esenţiale pentru ei, ceea ce ar putea afecta sectoarele exportului, care vor primi, în curând, lovitura dată de scăderea cererii peste hotare.
Aşadar, exact ca şi în cazul ţărilor dezvoltate, este important ca ţările emergente să ia măsuri rapide, hotărâte şi sistematice pentru a asigura evitarea consumului rapid al creditelor şi colapsurile bancare la nivel local. Şi în ceea ce priveşte extinderea garantării depozitelor, guvernele trebuie să stabilească praguri adecvate şi să-şi coordoneze politicile pentru a evita politicile de „pauperizare a competitorilor” prin devalorizări în scop competitiv, luând, totodată, măsuri de precauţie împotriva efectelor pe termen lung ale pericolelor asupra moralului care ar vor îngreuna sarcinile viitoare ale autorităţilor de reglementare.

Ţările emergente care intră în această criză cu deficite ale balanţelor de plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile la aceste efecte. Aceste ţări vor fi nevoite să ia măsuri financiare şi să facă ajustări mai ample, dacă conturile lor curente vor înregistra oscilaţii ample de la deficit la balanţă pe măsură ce capitalul este consumat, aşa cum s-a întâmplat în criza financiară din Asia.

Acest lucru va tensiona puternic situaţiile financiare ale companiilor şi băncilor naţionale, putând duce la o cascadă de falimente în rândul acestora. Dacă resursele lor fiscale au ajuns deja la limită, s-ar putea să fie imposibil pentru ele să suporte măsurile de salvare a sectoarelor lor financiare finanţate pe plan intern.

Aceste ţări se vad astfel nevoite să încerce să obţină finanţare pentru instituţiile financiare internaţionale, în special în momentele în care donatorii bilaterali se vor strădui să îndeplinesc cerinţele generate de criza de la nivelul intern.

În general, administraţiile ţărilor în curs de dezvoltare dispun de două instrumente de reacţie la şocurile negative cu care sunt gata să se confrunte: politica monetară şi politica fiscală.
Un mare risc este acela că, în cazul în care criza creditelor nu este rezolvată în mod eficient, conomia globală ar putea intra într-o perioadă de deflaţie cum a fost cea din Japonia din timpul anilor 1990.

În ceea ce priveşte politica fiscală, Guvernele dispun de o multitudine de instrumente pe care le-ar putea folosi pentru a atenua lovitura şocului.

Ele pot reacţiona folosind anumite stimulente fiscale bine proiectate în economiile lor, pentru a genera o cerere la nivel intern care să poată compensa declinul preconizat al cererii de pe pieţele externe. Orice economie emergenta are necesităţi stringente care pot fi satisfăcute prin investiţii publice.

O asemenea necesitate este cea de construire a infrastructurii, în special după o perioadă în care creşterea sectorului privat a depăşit, uneori, capacitatea sectorului public de a asigura infrastructura necesară susţinerii acestei creşteri şi infrastructura rurală, acolo unde există decalaje între infrastructura urbană şi cea din zonele rurale.
Un al doilea sector de investiţii este protecţia socială şi dezvoltarea umană, în vederea prevenirii transformării unui şoc temporar într-un declin permanent grav al avuţiei gospodăriilor mai sărace.

Există multe programe care au fost evaluate pentru a se stabili dacă merită, sau nu, să primească investiţii; guvernele trebuie să acorde prioritate protecţiei şi extinderii celor care pot atenua în modul cel mai eficient impactul crizelor asupra celor mai sărace gospodării.
Exemplele de astfel de programe care ar putea fi luate în calcul includ programele de transfer condiţionat de lichidităţi pentru a sprijiniri copiii dezavantajaţi să îşi continue şcoala, cum este programul indonezian derulat pe durata crizei din 1997-98 (Cameron 2002), programele de oferire de locuri de muncă în domeniul lucrărilor publice cum ar fi Sistemul de Garanţie a Angajărilor din India (Gaiha 2004), şi subvenţiile pentru consumul produselor de calitate inferioară (cele care nu sunt consumate decât de populaţia săracă).

O asemenea experienţă se referă la importanţa încercării de a obţine rapid un consens social privind modul în care pot fi împărtăşite pierderile.10 În lipsa unui asemenea acord, economia poate fi blocată într-un conflict social şi împiedicată să continue reforma.

Numeroase studii de după criza din anii 1980 ridicat problema motivelor pentru care stabilizările au fost întârziate (vezi, de exemplu, Alesina şi Drazen 1991) precum şi cea a costurilor generate de aceste întârzieri, atât în planul fiscal cât şi în cel economic.
Un argument adus la momentul ultimei crize majore a fost că democraţia şi guvernarea legii s-au dovedit a fi mecanisme importante folosite pentru a se ajunge la un consens privind împărtăşirea pierderilor suferite ca urmare a şocurilor economice negative, în special în societăţile eterogene (Rodrik 1999).

Având în vedere costurile economice care vor fi, probabil, suportate ca urmare a crizei şi anumite costuri fiscale imediate de reacţie a sectorului public, guvernele vor fi, probabil, supuse presiunii contribuabililor şi alegătorilor în sensul de a crea bariere comerciale şi poate chiar în acela de a reduce asistenţa financiară internaţională. Dar dacă vor ceda la aceste presiuni, s-ar accentua presiunile asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi riscurile care ar crea un cerc vicios la fel de puternic ca şi cercul virtuos din 2002-07.

In acest text am folosit materiale de pe site-urile Bancii Mondiale, Bancii Centrale Europene, interviuri si lucrari ale economistilor sefi ale celor doua institutii