BNR a ratat tinta de inflatie al treilea an consecutiv. Ca sa fie mai simplu, putem spune ca a tintit bine intr-un singur an- 2006, dupa care tintele au fost bifate doar pe hartiile bancii centrale.
Unii imputa BNR faptul ca prognozele sale nu sunt riguroase (vezi situatia de dinaintea crizei, cand ni se dadeau toate asigurarile ca vom avea crestere economica in 2009, ca nu avem nevoie de un acord cu FMI samd).
Altii spun ca BNR nu avea ce sa faca mai mult, avand alaturi un guvern neinspirat, cum a fost guvernul Boc. Adevarul ca de obicei, e undeva la mijloc. Pe de o parte BNR s-a comportat exact ca si barbatul care banuieste ca nevasta il inseala, dar se face ca nu vede. Pe de alta parte, preturile nu sunt toate reglementate, asa ca atunci cand accizele suie prea tare, n`ai ce face. Nu poti juca tenis de camp cu palete de ping-pong.

Multe ţări au introdus ţintirea explicită a inflaţiei în conducerea politicii monetare. Pe lângă stabilizarea inflaţiei se pune în general accentul pe stabilizarea pe termen scurt a economiei reale, proces cunoscut drept ţintire flexibilă a inflaţiei.

Se stie, o criză financiară are un impact negativ asupra inflaţiei viitoare şi a producţiei. Din cauza asta, băncile centrale trebuie să se uite si spre asemenea evenimente în prognozele lor macroeconomice şi mai ales, să acţioneze în consecinţă.
Mai mult, ţintirea flexibilă a inflaţiei asigură că agenţilor economici nu li se vor percepe dobânzi mari în situaţia în care şomajul este ridicat şi cererea în economie scăzută. Criticii acestui punct de vedere susţin că dezechilibrele financiare se acumulează într-o perioadă lungă de timp şi, astfel, ţintirea flexibilă a inflaţiei trebuie să aplice un orizont temporal mai larg pentru evaluarea perspectivei inflaţiei şi a producţiei. De asemenea, este necesar a se pune mai mult accentul pe distribuirea riscului.

Caracteristica principală a abordării prin ţintirea inflaţiei este stabilirea unei ţinte a inflaţiei ca obiectiv central al politicii monetare pentru banca centrală. În unele cazuri, cum este Banca Angliei, ţinta este exprimată printr-o singură cifră, iar în alte cazuri este exprimată ca un interval, cum este în Israel, 1-3%.

O banca centrală este uneori confruntată cu presiuni pentru a încerca să influenţeze cursul de schimb real, în special după o apreciere recentă a cursului de schimb. Cel puţin temporar, banca centrală poate produce o depreciere reală prin reducerea ratei dobânzii, ceea ce ar duce la creşterea inflaţiei. În cazul în care rata inflaţiei s-a situat sub nivelul intervalului ţintit, prin ţintirea inflaţiei cursul de schimb poate fi influenţat temporar în direcţia dorită. Într-o economie deschisă de mici dimensiuni însă, cel mai bun mod de a influenţa cursul de schimb pe termen mai lung este utilizarea politicii fiscale, restricţiile
fiscale tinzând să producă o depreciere.

In momentul de faţă, două treimi dintre statele care recurg la ţintirea inflaţiei sunt ţări neindustrializate. In anii ’90, când ţările industrializate au început să adopte ţintirea inflaţiei, era pe deplin admis – inclusiv de către FMI – că asta nu reprezenta o strategie adecvată pentru ţările neindustrializate, datorită exigenţelor instituţionale şi tehnice necesare pentru succesul său: autonomia instituţională a băncii centrale; capacităţile analitice dezvoltate la banca centrală şi datele necesare; preţuri nereglementate în cea mai mare parte şi determinate de către piaţă; sistem financiar solid cu mecanisme eficiente de transmisie a politicii monetare.

Un regim de ţintire a inflaţiei ar putea fi inoportun din cinci motive principale:
- Sprijin politic insuficient. Fără un angajament politic manifestat – faţă de independenţa băncii centrale şi adoptarea de politici bugetare şi salariale care permit atingerea obiectivelor de inflaţie – credibilitatea obiectivelor de inflaţie ar putea fi serios compromisă.
- Inacţiune. Ţintirea inflaţiei nu trebuie adoptată decât dacă banca centrală este capabilă să ia deciziile şi măsurile necesare pentru a finaliza proiectul; în special, obiectivul de inflaţie trebuie să fie sistematic în fruntea priorităţilor sale.
- Capacităţi operaţionale slabe. În anumite ţări (si nu vreau sa spun acum daca e cazul Romaniei si al BNR) în care sistemul financiar este prea puţin dezvoltat, capacităţile operaţionale ale băncii centrale sunt prea slabe pentru ca politica monetară să poată fi independentă.
- Fixarea salariilor şi a preţurilor din exterior. Salariile şi preţurile sunt aproape în totalitate determinate de către preţurile externe şi cursul de schimb, caz în care ţintirea inflaţiei nu va reduce volatilitatea producţiei sau inflaţia mai bine decât un regim de legare a cursului de o monedă.
- Inflaţie iniţială ridicată. Ţintirea inflaţiei nu a fost adoptată adesea în perioade de inflaţie ridicată, poate pentru că riscurile de a rata obiectivele de dezinflaţie nu vor creşte credibilitatea regimului de ţintire.

Problemele legate de aplicarea tintirii inflatiei variază de la o ţară la alta. În ţările neindustrializate, aceste probleme sunt slaba gestiune financiară a sectorului public, subdezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare, modesta credibilitate a politicii monetare, puternica euroizare a angajamentelor financiare şi vulnerabilitatea la bruştele variaţii ale fluxurilor de capitaluri şi la opinia investitorilor internaţionali.

Adesea, structura economiei şi mecanismele de transmisie a politicii monetare sunt mai incerte şi este uneori mai dificil de a evalua poziţia conjuncturală din cauza insuficienţei datelor.
Subdezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare influenţează eficienţa şi viteza diferitelor căi de transmisie a politicii monetare.

O euroizare puternică poate modifica sensibil transmisia politicii monetare: ea amplifică adesea efectul variaţiilor cursului de schimb asupra activităţii. În acest caz, o mai mare netezire a cursului de schimb ar putea fi adoptată. De asemenea, ar putea fi necesare luarea de măsuri prudenţiale şi operarea altor reforme pentru a întări sistemul financiar, în special pentru a reduce vulnerabilitatea la variaţiile de curs de schimb.

Liberalizarea mişcărilor de capitaluri, precum şi privatizarea şi noile posibilităţi de investire au antrenat intrări masive de capitaluri în mai multe ţări, care au exercitat presiuni puternice în sensul creşterii asupra cursului de schimb. Angajamentul luat în ceea ce priveşte obiectivul de inflaţie poate fi atunci în netă contradicţie cu presiunile în favoarea menţinerii stabilităţii cursului de schimb şi a competitivităţii externe. Intervenţii masive pe pieţele valutare sau măsuri administrative au fost utilizate pentru a înfrâna presiunile asupra cursului de schimb, dar aceste măsuri au uneori o eficacitate limitată şi riscă să pună la îndoială priorităţile băncii centrale.

Insuficienţele datelor şi incertitudinea cu privire la structura economiei şi transmisia politicii monetare pot antrena, de asemenea, schimbări în aplicarea strategiei de ţintire a inflaţiei.